PERSPECTIVE. „Lacrimile” diasporei

Venim să ne luăm țara înapoi. (Diaspora românească)

Departe de a pretinde că materialul de mai jos reprezintă o analiză sociologică, am scris aceste idei cu convingerea că acum, mai mult ca oricând, s-ar impune o evaluare competentă, atât din punct de vedere sociologic cât și antropologic despre evenimentele conexe votului diasporei românești.

Se vorbește obsesiv zilele acestea despre disperările, frustrările, nemulțumirile și lacrimile diasporei, în legătură cu votul masiv al acesteia în favoarea extremismelor de dreapta și stânga deopotrivă, totul coroborat cu năucitoarea atitudine antieuropeană și pro-Putin. Comportamentul în chestiune este puternic proptit într-un amalgam ideologic în care băltesc, laolaltă, elucubrații geto-dacice, dulci visuri voievodale, micro-cipuri implantate în Coca-Cola, telepatie, pășunism, ortodoxism, etno-fascism, național-comunism, familie tradițională, homofobie, xenofobie și o sumă de alte fobii, totul înotând haotic în sosul dens al urii viscerale pentru tot ce înseamnă alteritate. Se pledează, civic și elegant, pentru dialogul necesar între cei care au votat pentru normalitatea euro-atlantică și cei care umplu internetul cu amenințări apocaliptice (gen: năvălesc gheii lui Nicușor, bărbații în frunte cu vrednicul ciolac vor fi obligați să poarte fuste, ne vor trimite la război în Ucraina etc), sudalme abjecte și alte ocări la adresa majoritarilor din țară.

Desigur, demersul reconcilierii este cât se poate de necesar și firesc, însă nu poate fi amputat de o necesară amplasare în context. Majoritatea muncitorilor români, necalificați sau cunoscători de meserii solicitante fizic, a părăsit România în jurul anilor 2000, când salariul mediu brut nu sărea de 300-400 de euro, iar în IT acesta se situa în jurul sumei de 300 de euro. Satele românești, din care acești muncitori porneau către țările vestice dezvoltate economic, ofereau dezolanta imagine a sărăciei, caracterizată prin lipsa infrastructurii elementare. Mirajul Occidentului se înstăpânise suveran, ne amintim cu toții de procentele colosale ale românilor care își afirmau opțiunea pro-europeană. Ce s-a întâmplat între timp? Satele și orașele României au cunoscut un salt (și nu doar de imagine) dramatic: ulițele rurale, străzile urbane au fost asfaltate, canalizările reparate sau construite de la zero, spitalele au primit utilare modernă, iluminatul public s-a modernizat, micile magazine ale întreprinzătorilor locali s-au înmulțit, iar rețeaua de internet este aproape fără echivalent în Occidentul super-evoluat; în județele din sudul României, ca să luăm ca exemplu o regiune mai puțin dezvoltată economic, rețeaua de internet prin fibre optice nu mai reprezintă o excepție, în timp ce, în marile orașe ale Germaniei de pildă, această tehnologie abia acum este pusă la dispoziția utilizatorilor. Parcul auto s-a înnoit spectaculos. Salariul unui IT-ist a sărit de 2000 de euro în 2021. Dacă în anii 2000, suma o mie de euro constituia o mică avere pentru românul cu venituri medii, acum nu mai înseamnă decât o sumă de bani oarecare și atât. În timp ce salariile au rămas constante în Occident, ele au crescut vertiginos în România și nu puține sunt cazurile în care un muncitor din România câștigă mai bine decât omologul său plecat în vestul Europei. Potrivit analizei lui Radu Umbreș, câștigătorii în 2021 sunt reprezentați de către clasa mijlocie înalt educată/ profesionalizată, din orașele mari și foarte mari, în timp ce pierzătorii din 2021 se regăsesc în clasa mijlocie mediu educată/ calificată din orașele mici și medii.

Ce relevă acest sinopsis? Că migranții români care au câștigat foarte bine în trecut, acum au început să piardă spectaculos în comparație cu alți români din clasa medie care beneficiază de globalismul forței de muncă intelectuale. România lor, pe care au părăsit-o acum două decenii, nu mai este România de astăzi, aflată într-o indiscutabilă ascensiune economică și o prosperitate crescândă evidentă. De la frustrare la ură, podul e lesne de trecut, iar pescuitorii în ape tulburi, recte politicienii AUR, au știut să capteze aceste nemulțumiri generate de globalizarea de pe urma căreia au câștigat în trecut, dar pe care o detestă acum, văzând că și compatrioții lor din țară beneficiază de ea. Timpul lor de glorie a apus: trecute sunt vremurile când apariția unui BMW la mâna a treia pe ulița prăfuită a satului natal stârnea o invidie soră cu religiozitatea. Casele vecinilor, care nu și-au irosit anii tinereții în străinătățuri, se ridică amețitor și mai arătoase decât propriile lor locuințe. Clasa mijlocie educată din România a devenit vizibil mai prosperă decât muncitorii români plecați odinioară pe șantierele Occidentului devenit, între timp, satanist. Frustrarea, invidia și neputința de a înțelege semnele timpului s-au transformat în ura cea mai rudimentară: un fel de „dacă nouă nu ne mai merge atât de bine, atunci să nu fie bine nici celor din țară”. Amenințării…venim să ne luăm țara înapoi trebuie să i se răspundă, potrivit lui Daniel David cu: nu o pot lua de la alți români și copiii lor! Că au loc în țara lor și că cea mai bună cale pentru asta este cea a educației, culturii, muncii cinstite și bunului-simț! Bunul-simț este busola care trebuie să ne ghideze, chiar atunci când educația-cultura ne mai diferențiază. Bizareriile, grotescul și agresivitatea nu ajută! În esență, nu țara este a noastră sau a unora dintre noi, ci noi suntem ai țării!

Ministrul educației, Daniel David, avertizează că educația a devenit o problemă de securitate națională. Este un mod elegant de a spune că prostia cronicizată, trăsătură chintesențială a epocii post-adevăr, amenință însăși ființa națională și chiar existența statului român. Incapacitatea halucinată de a identifica adevărații inamici ai României, în paralel cu scandările Ru-si-a, Ru-si-a!, legitimează îngrijorările ministrului.  În aceste condiții, tot legitimă mi se pare și dilema rostită, cu jumătate de gură, a celor care se întreabă de ce acești suveraniști cărora nu le place nici Europa, nici România europeană, nu emigrează în Rusia lui Putin, din moment ce Franța, bunăoară (unde s-a scandat această oroare) este condusă de „dictatorul” Macron.

Adrian Dragoș DEFTA