De fiecare dată când aud un „conservator” elucubrând despre neofascismul românesc de tip AUR că ar fi, de fapt, un neocomunism înveștmântat în marxism, mi se pare că îl ascult pe Ion Iliescu care îl condamna pe Ceaușescu, deoarece „a întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Carevasăzică, fuse bun comunismul, doar că prost aplicat. Cu alte cuvinte, vina este la om, nicidecum la sistem. Tot așa și în zilele noastre: fascism, fascism, să fie, că e bun, dar să nu semene cu comunismul!
Nu întâmplător am folosit ghilimelele în dreptul cuvântului conservator. Fiindcă cei ce se auto-definesc ca atare păstrează doar vagi asemănări cu doctrina conservatoare interbelică. Desigur, cele cinci principii enunțate de Andrew Heywood și completate de Edmund Burke își pierd, pe alocuri, din înrâurire, luând în considerare melanjul de ideologii care ilustrează realitatea politică planetară.
Dacă am acorda prezumția de sinceritate celor care etichetează doctrina AUR drept neocomunistă, am asista la un veritabil paradox al calului troian: o încercare stângace de a submina adversarul prin atribuirea unei identități străine. În realitate, intelectualul de dreapta care strigă comunism! în fața ascensiunii AUR încearcă să-și rezolve propria disonanță cognitivă. El se regăsește plenar în suveranismul, religiozitatea și valorile tradiționale clamate de partid, dar refuză să accepte ambalajul unui colectivism agresiv și rudimentar.
Potrivit acestei logici binare, drapate adesea într-o pompozitate elitistă, răul este prin definiție de sorginte marxistă, în timp ce dreapta rămâne, ontologic, spațiul virtuții. Din teama paralizantă de a nu naufragia în irelevanță – deși mulți plutesc deja acolo, asemeni celor care nu-și conștientizează propriul declin – mulți dintre conservatorii noștri se leapădă astăzi de naționalismul ortodoxist pe care l-au predicat cu ardoare. Acest filon, care a servit drept combustibil pentru relansarea radicalismului, este astăzi abandonat discret. Admirația pentru triste și sordide figuri precum Neamțu, Lavric sau Tîrziu este înlocuită de o tăcere asurzitoare. La fel de brusc s-a evaporat și entuziasmul pentru mesianismul toxic de la Casa Albă sau pentru cohorta de satrapi MAGA, pe care aceiași intelectuali îi venerau, până mai ieri, ca pe ultimii scutieri ai civilizației creștine.
Însă, să fim sinceri: a-i bănui de naivitate pe acești autoproclamați conservatori este un act de generozitate nejustificată. Nu este vorba despre inocență, ci despre o ipocrizie dublată de o egolatrie de proporții himalayene. Într-un spațiu public lipsit de igienă intelectuală, orice enormitate devine permisă — inclusiv teza absurdă că nazismul ar fi fost un fenomen de stânga. Argumentul lor, pe cât de rudimentar, pe atât de bombastic, se agață de prezența adjectivului „socialist” în titulatura NSDAP pentru a decreta, unbedingt, natura stângistă a hitlerismului. Așa ceva… Dincolo de carențele etice, ne lovim aici de un vid de lectură alarmant. O incursiune, fie ea și sumară, în paginile unor gânditori precum Hannah Arendt, Raymond Aron sau Zbigniew Brzezinski, ar fi fost suficientă pentru a spulbera astfel de sofisme. Dacă acești „maeștri” ai dreptei ar fi zăbovit asupra analizelor lui Cas Mudde, Ian Kershaw sau Ernst Nolte, ar fi înțeles distincțiile ontologice: fascismul se definește prin anticomunism radical, prin cultul ierarhiei în opoziție cu egalitarismul și prin conservarea structurilor economiei de piață, totul altoit pe un tradiționalism etnicist și religios. Sunt elemente care separă iremediabil cele două extreme. În fața acestor evidențe teoretice, întrebarea rămâne, inevitabil, pe masa domnilor „conservatori”: în care dintre aceste două emisfere plasați, cu onestitate, fenomenul AUR? Am mai spus-o și o voi repeta ori de câte ori este nevoie: erudiția vastă, acumulată prin parcurgerea unui corpus bibliografic extensiv, nu suplinește absența integrității de caracter și nici nu poate substitui lipsa unei inteligențe oneste. Acumularea de informație rămâne un demers steril în absența unui fundament etic solid, evidențiind faptul că instrucția pur intelectuală nu garantează maturitatea morală a individului.
Devine de-a dreptul grețos, un spectacol de bâlci grotesc, să vezi această caravană de mintoși profesioniști cum se pogoară asupra „poporului neștiutor” pentru a-i preda, cu degetul ridicat, abecedarul valorilor creștine. E de ajuns să arunci o privire fugară spre galeria de „mari creștini” de carton care populează scena politică, pentru a simți o dorință ireprimabilă de a te exila in aeternum de orice are tangență cu tămâia și amvonul. Pe plaiurile noastre mioritice, avem aceiași „intelectuali și politicieni de serviciu” care îl zeifică pe Trump cu o mână, în timp ce cu cealaltă își astupă urechile la orice ecou al Holocaustului. Acești campioni ai empatiei selective n-ar risipi un strop de cerneală pentru victimele „marelui creștin” de la Kremlin, ocupați fiind să-și ajusteze busola ideologică după cum bate vântul de la Răsărit.
Și uite așa, ne trezim dădăciți tătăiește, cu o pioșenie de fațadă, despre ce e „bine și frumos” pentru țărișoară. Acești unici custozi ai patriotismului de tarabă ne vorbesc bisericește și strămoșește, ei fiind singurii care – chipurile – dețin monopolul asupra iubirii de neam, în timp ce restul suntem doar simpli spectatori la circul lor deșănțat.
Adrian Dragoș Defta
Aceeași dreaptofobie clasică marca Defta. Da, tot noi conservatorii și cei de dreapta suntem vinovați și de ascensiunea AUR, ce să-i faci… Narativul ăsta face parte din frustrarea permanentă a stângiștilor cărora le explodează venele dacă recunosc că ceaușismul era național-comunism (deci extremism de stânga) la fel cum nazismul era național-socialism (deci tot extremism de stânga)…
Si aceeasi bagare in seama marca focsa, Pai tu esti aurist cunoscut, ce faci pe conservatoru elitist al lui peste prajit? Nazismul de stinga? Habarnistule, pune mina pe carte inainte sa faci pe desteptul! Tot ce spui e ineptie de la cap la coada. Coada de peste, ca sa nu fie dubii!
Național-socialismul (nazismul) este o variantă de socialism nu pentru că conține cuvântul „socialist” în denumire – așa cum pueril crede dl Defta că ar fi argumentul forte. Nu, nu de aia. Ci pur și simplu pentru că nazismul susținea și el planificarea centralizată a societății, adică o variantă de socialism total. Ce nu înțeleg stângiștii care încă mai visează la socialism „bun” (ceva ce nu există) este faptul că socialismul are două fațete, oricât ar vrea ei să ascundă asta: o fațetă internaționalistă (bolșevismul / comunismul) și o fațetă naționalistă (care în interbelic s-a manifestat ca fascism și nazism, în anii 70-80 la noi a luat forma ceaușismului protocronist, apoi a evoluat – trecând prin vadim-funarism – în acest georgism populist și cretin de azi, nedrept numit „suveranism”). Ceea ce se face dl Defta că nu vede este că antagonismele pe care dânsul le remarcă sunt totuși în interiorul aceluiași palier politic: STÂNGA / socialismul. Și mai e ceva: dumnealui ne dă tuturor peste nas cu lecturile autorilor străini menționați, dar scrie pentru publicul român ca și cum ar scrie pentru occidentali, se crede în Occident dânsul, sau chiar în SUA – acolo unde într-adevăr intelectualii mai toți au ajuns de stânga, iar dreapta a ajuns apanajul celor simpli (e de analizat cum a fost posibil acest fenomen). Face așadar totală abstracție de țara în care trăiește și publicul căruia i se adresează: aici este puțin cam invers, dle Defta. Aici și în general în blocul ex-sovietic european, stânga e politica maselor needucate, manipulate/manipulabile, învățate cu politici populiste, în timp ce lumea mai citită, educată și cultivată este mai degrabă de dreapta / conservatoare cum ziceți dvs. A propos de conservatorism: simplul fapt că dl Defta vorbește de conservatorismul „interbelic” în loc de cel antebelic cum se cuvenea, indică faptul că dânsul nu pentru români vorbește, ci pentru societățile occidentale. Totuși, aici este Oglinda Câmpinei, județul Prahova, Muntenia. Să revenim cu picioarele pe pământul est-european, care a simțit destul, timp de aproape un secol, ce înseamnă socialismul și stânga.
Și nu, dle Defta, conservatorismul și dreapta în România nu înseamnă cei cu care vă tot războiți dvs așa neliniștit și revoltat de ani de zile. Nu înseamnă Neamțu, Lavric sau Tîrziu, e penibil să asociezi deviaționismul acesta, ghiveciul acesta ideologic al sus-numiților, cu conservatorismul și cu dreapta. Da, vedem și noi că AUR a preluat unele idei și de la dreapta, dar asta nu-i face conservatori, grosul ideologiei lor (și mai ales a georgiștilor, care le-au umflat scorul) tot din protocronismul securisto-ilieceaușist se trage – adică din partea naționalistă a socialismului. Aia care era ecoul perfect al fascismului pe care – ce paradox – îl înfiera așa de violent ! Că deh, avem mintea scurtă și, deși nu uităm cât s-au urât hitlerismul cu stalinismul, uităm totuși ce prieteni erau inițial, uităm că din rădăcini comune marxiste au plecam amândouă.
Aricol greu de citit fără Dex- ul alături dar foarte interesant. Multe lucruri interesante , de apreciat la fel ca dialogul la distanță dintre cei doi istorici( Defta/ Focsăneanu).Fiecare are partea lui de dreptate, noi rămănem cu un articol deosebit. Nu e deloc puțin!
Din textul de mai sus eu înțeleg că dimpotrivă, conservatorii, și nu „naivul” Defta, cred că fascismul este de stînga datorită termenului „national” strecurat în denumirea partidului lui Hitler. Adică invers decît afirmă Focsea că crede Defta. Dar, mă rog, oraș mic, frustrări mari. Vorba lui Diss, aici e vorba de polițe, nu de lectură atentă între unii și alții. L-aș completa pe Diss, sugerînd că unora le-ar trebui dicționarul înainte să scrie, nu doar să citească. Iar nazismul, ca și toate celelalte fascisme este de dreapta. Afară de cazul în care se rescrie istoria și în afară de Focsea nimeni n-a auzit. Nu de alta, dar cred pe autorii menționați în articolul de mai sus, în nici un caz aiurelile lui Focsea.
Conservatorii antebelici îsi aparau cu strajnicie dreptul de proprietate asuprs mosiilor”nesfarsite”,fie ele laice,fie bisericesti.În acest timp,marea masă a „poporului”traia în bordeie.