Editorial

Luciditatea rea

Mai mult ca sigur, articolul de faţă va da naştere multor  polemici printre cei care sunt plătiţi de propagandele politice să eticheteze oameni şi fapte, însă puţin îmi pasă, atâta vreme cât ceea ce spun aici este adevărul pe care îl datorez cititorilor mei.
Săptămâna trecută am participat, înghiţind în prealabil multă lămâie, la cea de-a treia şedinţă a Consiliului Local din actuala legislatură. Împovărat de o luciditate rea, care mă obligă să văd, în mine şi în cei din jur, şi ceea ce nu aş fi vrut să văd, am ajuns să consider că aproape tot ceea ce se întâmplă în administraţia publică locală poate fi socotit drept o lucrare de doctorat în ipocrizie. Aproape nimic din ceea ce se vede şi este servit pe tavă opiniei publice nu este adevărat. Aşa-zisa activitate administrativă se măsoară în interese politice, bani, funcţii, putere şi influenţă (cu unele excepţii, care întăresc regula). Oameni care fac parte din aceeaşi familie a intereselor (desigur, coloraţi diferit din punct de vedere politic) se păruiesc în public prin conferinţe de presă şi mai ales în Consiliul Local, pentru ca mai apoi să-şi împartă privilegii pe sub masă fără nicio remuşcare. Doar orgoliile personale îi mai animă uneori să-şi arate cu adevărat muşchii unii altora, dar asta până la intervenţia „arbitrului suveran”, în urma căreia se aşterne liniştea.
Imaginea acestei decadenţe îmi stârneşte un sentiment de compasiune faţă de cei care, privind înspre aleşii lor, încă se mai gândesc la bună credinţă, loialitate şi respect din partea acestora, aşteptând progresul social. Recunosc cu maximă francheţe că nu mai înţeleg deloc lumea de politruci în care am intrat şi mă simt din ce în ce mai reacţionar. Poate vi se pare ridicol că în ultima vreme mă tot văicăresc pe această temă, însă nu am intrat în politică să asist impasibil la ceea ce criticam altă dată şi nici pentru a mă autoironiza în ipostaza de maimuţoi virtuos. Am intrat în politică să îndrept lucruri care au devenit insuportabile în oraşul şi ţara mea. Deocamdată încerc să amân concluziile spre care mă îndreptă cruda realitate, pentru că mai există o speranţă şi anume aceea că printre oamenii pe care i-am descris mai sus am dat, în administraţia locală şi peste unii întregi la cap, care din păcate se tem să umble liberi în curtea interioară a destinului care i-a propulsat în funcţii publice. Asta mă mai face să cred că încă nu este totul pierdut.

P.S. Probabil când veţi citi aceste rânduri eu voi fi ajuns deja pe pământ spaniol, în calitate de membru al delegaţiei oficiale trimisă de administraţia locală într-un schimb de experienţă cu autorităţile din Marbella. Nu sunt sigur care este scopul real al acestei vizite planificate încă din mandatul trecut, într-un oraş-staţiune de pe Costa de Sol, dar cunosc cu certitudine motivele pentru care am acceptat să mă alătur celor care comit o astfel de aroganţă: pentru că îmi doresc de mult să ajung în locurile în care au trăit Picasso, Gaudi şi Cervantes; pentru că vreau să văd cu ochii mei care este cu adevărat treaba aleşilor locali într-o astfel de călătorie şi nu în cele din urmă, pentru că vreau să fiu primul ales din istoria postdecembristă a urbei care vă povesteşte adevărul după o astfel de călătorie. Sper ca aceste trei dorinţe să le socotiţi îndeajuns de sincere şi justificative pentru o cheltuială publică inutilă la prima vedere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare