Recitesc primul articol pe care în publicam în ianuarie, anul acesta. Deși am încercat să fiu încrezător, acum, la ceasul recapitulărilor, vom observa lesne că am fost nepermis de optimist. La sfîrșitul lui 2021, România este într-o stare moral-socială mult mai proastă decît era la începutul lui. Omenirea… idem. Sîntem într-un crug al vremurilor. Senzația generală îmi pare a fi că este un an care a trecut degeaba. Ca o aberantă învîrtire în jurul cozii. România s-a trezit în acest interval cu o frumusețe de lovitură de stat, perfect democratică, făcută pe nebăgarea de seamă a cetățenilor, în așa fel încît alianța de la conducere arată cu totul altfel acum decît era cu 12 luni în urmă, fără a fi avut loc alegeri între timp. Caz de studiat în manuale. S-au mai petrecut incendii în spitale, furturi, cei care ne conduc și-au pierdut, ca prin minune, tezele de doctorat, ba chiar și cărțile publicate. Au crescut galopant nu numai inflația, prețul la energie, ci și depresia națională. Pe care nu o tratează nimeni. Provocată de lipsa completă de orizont. A fost, sigur, războiul absurd cu virusul și cu cei care îl manipulează, măcar ca semnificație. Absurd, pentru că nu poate fi altfel o luptă cu un adversar despre care nu știi literalmente nimic. A crescut din nou puseul emigraționist, tot omul care stăpînește cît de cît o meserie nu se gîndește decît la plecare. Învățămîntul și-a continuat inexorabila prăbușire spre neputință și insignifiant, cultura se zbate în sub-finanțare cruntă, zidul de interdicții stupide și ura sinceră a potentaților de la mai toate nivelele pentru cultura de performanță. Tot ce s-a realizat, supraviețuirea noastră la nivel minim în primul rînd, se datorează unor competenți anonimi care și-au făcut datoria ici și colo. Dacă te uiți o singură zi la televizor, te miri că România mai supraviețuiește. Fără niciun merit, de altfel, din partea celor ce se laudă acolo cu asta, ca și cum ar fi rodul muncii, inteligenței, competenței lor. Prăbușirea clasei politice, în frunte cu președintele, este, poate, cel mai urît semn al acestui an. Agonia democrației pe care nimeni nu mai dă doi bani găuriți, rămasă doar subiect de seminarii și prelegeri sofisticate este spectacolul trist al acestui sfîrșit de an tulbure. Am asistat la o incredibilă ascensiune la putere a mîrlăniei pseudo-alfabetizate, ceea ce pe vremea regimului Dragnea – Dăncilă credeam că este un Everest al prăbușirii s-a dovedit în 2021 a fi fost un optimism exagerat. Se poate, iată, și mult mai rău.
Le povesteam săptămîna trecută unor adolescenți (în contextul tot mai incomodei și mai strepezitoarei de dinți oficiali a Comemorării Revoluției) despre traiul în comunism. Și le spuneam că una dintre trăsăturile generale, poate cea mai gravă, era umilința. Cu oricine aveai o interacțiune: de la vînzătorul de la Alimentara la șoferul de autobuz, omul de la ghișeul poștal sau milițianul, șeful de la serviciu… toți te umileau. Iată cum descrie Dostoievski, încă de acum 150 de ani, în Demonii, această boală: „Pune-l de pildă pe omul cel mai insignifiant să vândă niște bilete la un ghișeu de cale ferată și de îndată această nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer de Jupiter, când vei veni să-ți cumperi un bilet, 𝘱𝘰𝘶𝘳𝘷𝘰𝘶𝘴𝘮𝘰𝘯𝘵𝘳𝘦𝘳𝘴𝘰𝘯𝘱𝘰𝘶𝘷𝘰𝘪𝘳. «Să știi adicătelea cu cine ai de-a face…»”. Reflexul acestui raport dominator se simte pînă azi. Fiecare vorbă unsuroasă de la înaltele tribune, invocînd blasfemiatoriu „poporul”, „românii”, sună, în realitate ca o injurie. Are un indelebil accent al disprețului puterii față de prostime. Analfabetizarea galopantă a decidenților scufundă țara. Ca și alfabetizarea papagalicească a elitelor tehnice, incapabile să „gîndească” altfel decît reproducând poncifele corecte politic la modă. Între aceste două pietre de moară, toată fibra morală a neamului se macină zi de zi. Despre presă niciun cuvînt, ea nu mai există ca instituție, ci doar prin cîțiva don quijoti izolați. Presa nu mai caută adevărul, ci doar opinia convenabilă „grupului” care o plătește. De aici bezmeticeala generală. Din fericire, istoria nu este previzibilă și nu putem anticipa ce ne rezervă 2022. Dezastrul se poate accelera sau, la fel de bine, sensul de rotire al destinului se poate schimba brusc. Unul dintre puținii noștri politologi autentici și care spune lucruri cu sens, e drept, profesor de mulți ani în America, îi sfătuia în acest an pe români să investească în copiii lor cumpărîndu-le cărți. Cine va citi foarte mult, va fi mult mai bine pregătit pentru lumea viitorului care este aici, în prag. O viziune inedită, necomună. Să le dăruim deci copiilor cărți de aceste sărbători. Și să aveți un an nou cu mult mai multă pace lăuntrică! Hristos se naște!
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
