Frază emblemă. Domnul Anton Anton, dintr-o eroare batjocoritoare cum face adesea istoria, este ministru al energiei în cel mai anti-cultural guvern din toată istoria României. Faimos, căci o depășește pe chiar șefa sa prin dificultatea exprimării ideilor (?). În toiul crizei de energie declanșată de incompetența actului de guvernare, domnia sa este solicitat cu o părere avizată la Radio Actualități. Unde desfășoară perdeaua de vorbe obișnuită în astfel de cazuri. Încercînd să explice eliminarea unei taxe de 2% pe cifra de afaceri la companiile care produc pe bază de cărbune, moderatoarea îl întreabă în bună logică: dar nu se știa asta cînd a fost adoptată HG? Urmează o lungă tăcere. Moderatoarea insistă: nu se știa asta cînd s-a introdus taxa de 2%? Iar tăcere. Ne mai auziți? – întreabă moderatoarea? Nu vă mai aud răspunde excesiv de inocentul ministru. La care pînă și moderatoarea nu-și poate stăpîni un hohot de rîs.
Scena este, spuneam, emblematică pentru dezastrul instituțional prin incultură crasă, incompetență și nesimțire care marchează (in)voluția României în ultimii ani. Și exprimă sintetic baza programului de guvernare: nu vă auzim, orice ați face! Voi strigați să fie lăsată în pace justiția. Nu vă auzim. Să fie numiți oameni competenți în funcțiile de decizie. Nu vă auzim. Să pornim la reconstrucția învățămîntului românesc. Nu vă auzim. Să facem ceva pentru a opri depopularea țării. Nu vă auzim. Să înceteze amputarea luptei anticorupție. Nu vă auzim. Să nu mai dăm legi de eliberare a violatorilor și tîlharilor, în timp ce obișnuitul cetățean este lipsit de orice drepturi. Nu vă auzim. Să dispară pensiile și salariile exorbitante. Nu vă auzim. Să înlăturăm atmosfera horror și șpaga din spitale și să le aprovizionăm (săptămîna asta lipsește heparina) cum se cuvine. Nu vă auzim. Să dispară privilegiile de orice fel ale politicienilor. Nu vă auzim! Să lăsați în pace băncile și armata. Nu vă auzim. Să nu mai încercați scoaterea țării de pe traiectoria europeană. Nu vă auzim. Să înceteze distrugerea patrimoniului. Nu vă auzim. Să înceteze defrișarea sălbatică a pădurilor. Nu vă auzim. Să înceteze înstrăinarea la prețuri de nimic a bogățiilor țării. Nu vă auzim. Să redăm autentica independență editorială a radioului și televiziunii publice. Și să înceteze indecentul amestec dintre presă, afaceri și politică. Nu se aude. Deci domnul dublu Anton are dreptate. Partidul și guvernul domniei sale suferă de o surditate congenitală și absolută.
S-a strigat sub viscolul iernii și sub gazele jandarmilor în august. N-au auzit. Acest dialog între surzi este conținutul hărmălaiei care asurzește viața noastră cotidiană. Mi-aș dori o Românie în care să se audă șoapta, să se perceapă nuanța. Prea grăbiți și rugoși pentru asta… totuși povestea asta, pe care o cred mai importantă decît un simplu fapt divers, mai are și o altă componentă. Ne arată că ei se tem de întrebările corect puse. Dau bir cu fugiții. Sînt lași. Au din ce în ce mai multă putere. Gesturile de putere autoritaristă devin aproape cotidiene. Săptămîna aceasta a fost pedepsirea aberantă a canalului tv Realitatea. În mod abuziv, criticii regimului sînt mereu blocați pe Facebook. „Pohta” lor de a controla mediul on line (ce le-ar mai plăcea „un control total ca-n China”, ca să-l parafrazez pe nenea Iancu) a răzbătut mereu din declarații. Dacă la radio sau la televiziuni (presă scrisă nu mai avem) s-ar discuta fie și numai 10% din cele comentate on line – las la o parte injuriile, abundente firește – atmosfera democratică de la noi ar fi mult mai respirabilă. Democrația înseamnă (știe orice absolvent de liceu care nu a chiulit mai mult de 25% din numărul total de ore în cei patru ani) dialog. Or, povestea cu dl. Anton este icoana felului cum arată, în fapt, dialogul între instituțiile statului și cetățean. Iobagi ai statului, oamenii își suportă umilința ca pe ceva obișnuit, nu mai reacționează la anormalitate care li se pare indestructibilă. Această pasivitate (paradoxal încurajată de mediul electronic, oamenii se defulează acolo și li se pare că au acționat) mi se pare a vesti un punct de inflexiune, foarte asemănător cu cel din 1989. Asta nu înseamnă deloc că mă gîndesc la vreo nouă revoluție, așa ceva este riguros improbabil. E vorba doar de un moment din procesul istoric al destrămării noastre ca națiune. Anul trecut am discutat doar despre unirea statală. Doar am discutat. Nimic despre două teme strict adiacente: unirea spirituală și continuitatea. În toate „triumfurile” de gîndire care aprind lumini pe piața intelectuală se privilegiază ruptura (confundată mecanicist și superficial cu a fi cool și a fi european), în detrimentul continuității. Dar să băgăm de seamă că singura continuitate este cea a spiritului. Și, într-o țară complet ocupată de o putere care nu vede, nu aude, nu există loc de spirit. Deci ne-am rupt, sania destrămării a luat-o la vale.
Christian CRĂCIUN
