Principala trăsătură a societății românești post-comuniste mi se pare a fi impostura. Simplu spus, asta înseamnă a nu fi la locul care ți se cuvine. A ocupa abuziv un loc pentru care altul ar fi mult mai calificat. Cînd unul este mai sus decît merită, automat cel care ar merita să ocupe locul este mai jos. Răsturnarea din 1989 a bulversat (cum s-a întîmplat în toate mișcările revoluționare din istorie) întreaga structură socială. „Băgăcioșii”, oamenii cu abilitatea de a trage „un ce profit” din orice împrejurare, s-au aburcat în fruntea multor instituții, în funcții călduțe, au inventat altele, bine plătite de la buget firește, apoi au blocat violent societatea într-un status-quo care să nu mai permită venirea cuiva din afară. Nu mai vorbesc de controlul Serviciilor asupra acestei promovări. Începînd cu lumea politică, continuînd cu toate instituțiile statului, pînă la nivel local, numai „ai noștri” au putut ocupa funcții. S-au inventat rapid sute de fabrici de diplome care au ridicat impostura la rang de maladie națională. Au parafat „competența” cu un carton calp, cumpărat la en-gros. Plus plagiatele… și iată adevăratul covid moral care ne distruge perfect din interior. Mai periculos, pentru că nu există vaccin, nici analize. Așa am ajuns să avem tractoriști specialiști în drept, secretare de școală prim ministru, cîntăreți pop „specialiști” în virusologie, oameni fără nicio calificare decelabilă în CA-urile extrem de bănoase ale unor firme de stat.
Cel mai pregnant se vede impostura în Parlament. Aici, nedepinzînd decît de cei puși de partide pe liste, spectacolul imposturii partinice este în cea mai strălucitoare desfășurare. Impostura este exact opusul principiului: omul potrivit la locul potrivit. Și ea continuă riguros principiul comunist al luptei de clasă, rafinîndu-l cu subtilitățile de gîndire ale veacului XXI. Căci impostura, deja acutizată la noi de retardul nostru istoric, este agravată și de impostura ca politică mondială. Pentru comunismul ce abia se instala exista o dublă măsură în anii 50: pe de o parte lupta de clasă impunea înlocuirea „foștilor” cu oameni noi, fără nicio calificare pentru funcția respectivă. Criticii noștri literari se întreabă și astăzi dacă nuvela Ana Roșculeț, nuvela lui Marin Preda publicată în 1949, este o perspectivă ironică. Sărmana muncitoare, abia reușind să învețe să scrie și să citească, ajunge reprezentantă la congresul mondial al intelectualilor. Caz școală de impostură. Care, atenție, se desfășoară numai de jos în sus, se presupune că un muncitor analfabet poate deveni peste noapte intelectual. L-am auzit chiar în această săptămînă pe Ion Caramitru povestind scena de înscăunare a Suzanei Gâdea ca ministru al culturii (Consiliul Culturii și Educației Socialiste) în 1979, unde venea din funcția de ministru al învățămîntului. Și, în discursul ținut, Suzănica ar fi spus: nu știu exact ce este această funcție, dar promit că în șase luni mă punct la punct cu cultura. Rezumat semnificativ al ascensiunii imposturii. În același timp, pentru că șandramaua trebuia să funcționeze, se păstrau în anumite funcții cheie specialiști autentici. O întreprindere avea îndeobște o conducere bicefală: directorul pe partea tehnică și secretarul de partid. Câte filme nu s-au făcut cu tema „ciocnirii” dintre deciziile celor doi!
După 90, impostorii partinici au hotărît că diploma (în special cea de la academia de informații) ține loc de orice altă calificare. Nenorocirea este că parveniții de acum nu mai au acea „umilitate” (chiar subconștientă) pe care o aveau primii, cei din comunism, care nu-și puteau reprima o admirație față de competența autentică. Cei de azi chiar cred că diploma „pe puncte” oferă și autoritate profesională reală. Așa am ajuns la oroarea ca Olguța Vasilescu să-l ia la întrebări pe Horia-Roman Patapievici sau, la un moment dat, l-am văzut pe Nicolae Manolescu refuzănd să se prezinte cred că în fața comisiei de cultură a parlamentului, cu motivarea că nu are a da seama în fața unor inși precari cultural precum cei care formau amintita comisie. Scandal legal, dar chestia a rămas încurcată. Impostura se confundă cu incompetența. Există o vorbă populară care se aplică foarte bine în situația de azi: să te ferească Dumnezeu de prostul harnic! E noua specie de impostură: impostorul reformator: venit în fruntea ministerului sau a oricărei alte instituții și hotărît să facă tabula rasa din tot ce a fost înaintea lui și să ne arate cum știe el să reformeze din temelii domeniul. Pe care îl distruge astfel temeinic. Așa s-a întîmplat de exemplu cu ICR-ul construit de echipa Patapievici sau cu Muzeul Țăranului Român după moartea lui Horia Bernea și Irinei Nicolau. Dar asta este impostura cu ștaif, mai gravă este cea rudimentară pur și simplu analfabetă. Nu-i vorbă, la noi se adaugă acestui proces cu aplomb impostura devenită politică la scară mondială. Sub flamura întunecată a corectitudinii politice criteriile rasei, sexului, orientării sexuale, originii sociale chiar, devin preeminente față de calificare și competență. Meritocrația este un cuvânt uitat. Dacă va mai exista o epocă istorică ulterioară covidului, mă întreb cum va denumi ea era în care trăim. Să fie cel mai potrivit numele de era imposturii?
Christian CRĂCIUN
Ca și Dorin Tudoran, dumneavoastră vedeți în „răsturnarea” din decembrie 1989 un fel de „Km 0” al istoriei recente. În realitate n-a fost așa. Noi nu am avut încă un „Stunde Null” ca Germania la 8 aprilie 1945. Chiar dumneavoastră spuneți în text că impostura post decembristă e o continuare fără sincope a imposturii de pe vremea comunismului care, să fim serioși, numai neînsemnată nu a fost! Uităm repede și fatal. Iar dacă răsfoim prin caietele de memorii ale lui Manoilescu, vom descoperi monumente de impostură în mult-venerata epocă interbelică. Mereu avem senzația că înainte a fost mai bine, sau mai puțin rău. Desigur, nu se cade să facem comparații cantitative aici, dar meteahna e veche.
Nu văd care e problema, eu tocmai subliniez continuitatea dintre cele două imposturi (una singură de fapt). Cu regretul că nu rupem lanțul.
Domnule Crăciun, nu, nu asta ați subliniat. Afirmând că „principala trăsătură a societății românești post comuniste este impostura” și nu continuitatea ei, delimitați niște epoci, nicidecum nu le aliniați. Iar meritocrația despre care scrieți la final trebuie mai întâi descoperită înainte de a fi uitată. De la „formele fără fond” încoace tot nu reușim să descoperim meritocrația. Iar „climax”-ul imposturii mi se pare atins tot în comunism, cu acordarea titlului de academician unei persoane cu 4 clase, ceea ce, în post comunism (încă) nu s-a întâmplat. Dar, mă rog, de gustibus…
Un Editorial de nota 10!
===================
Va rog sa-mi permiteti sa adresez felicirari pentru domnul Prof Cristian CRACIUN si pentru echipa Oglinda de azi pentru acest Editorial.
Dupa 1989, IMPOSTURA a distrus Sistemul Educational si Sistemul de Cercetare Stiintifica si Tehnologica, in loc sa le consolideze si sa le modernizeze.
In efect de domino au disparut segmente importante din industrie si agricultura.
In perioada 1989-2004 statul Roman a cheltuit mult pentru consolidarea si modernizarea ICPT Cȃmpina iar IMPOSTURA a distrus Cercetarea Stiintifica si Tehnologica integrata de la ICPT Cȃmpina. 0
Este momentul sa se gaseasca leac pentru a se vindeca toate ranile si am incredere in generatia tanara ca inlatura IMPOSTURA si gaseste busola pierduta de catre Romania.
Doamne ajuta!
ca de obicei, nu ai citit atent, iată un sfert din articol tocmai continuitatea e subliniată „ Cel mai pregnant se vede impostura în Parlament. Aici, nedepinzînd decît de cei puși de partide pe liste, spectacolul imposturii partinice este în cea mai strălucitoare desfășurare. Impostura este exact opusul principiului: omul potrivit la locul potrivit. Și ea continuă riguros principiul comunist al luptei de clasă, rafinîndu-l cu subtilitățile de gîndire ale veacului XXI. Căci impostura, deja acutizată la noi de retardul nostru istoric, este agravată și de impostura ca politică mondială. Pentru comunismul ce abia se instala exista o dublă măsură în anii 50: pe de o parte lupta de clasă impunea înlocuirea „foștilor” cu oameni noi, fără nicio calificare pentru funcția respectivă. Criticii noștri literari se întreabă și astăzi dacă nuvela Ana Roșculeț, nuvela lui Marin Preda publicată în 1949, este o perspectivă ironică. Sărmana muncitoare, abia reușind să învețe să scrie și să citească, ajunge reprezentantă la congresul mondial al intelectualilor. Caz școală de impostură. Care, atenție, se desfășoară numai de jos în sus, se presupune că un muncitor analfabet poate deveni peste noapte intelectual. L-am auzit chiar în această săptămînă pe Ion Caramitru povestind scena de înscăunare a Suzanei Gâdea ca ministru al culturii (Consiliul Culturii și Educației Socialiste) în 1979, unde venea din funcția de ministru al învățămîntului. Și, în discursul ținut, Suzănica ar fi spus: nu știu exact ce este această funcție, dar promit că în șase luni mă punct la punct cu cultura. Rezumat semnificativ al ascensiunii imposturii. În același timp, pentru că șandramaua trebuia să funcționeze, se păstrau în anumite funcții cheie specialiști autentici. O întreprindere avea îndeobște o conducere bicefală: directorul pe partea tehnică și secretarul de partid. Câte filme nu s-au făcut cu tema „ciocnirii” dintre deciziile celor doi!”