Crima (cuvîntul nu e prea greu) pe care „actualii” o comit împotriva poporului român nu ține în primul rînd nici de discreditarea ideii de justiție, nici de promovarea sfruntată a incompetenței, analfabetismului și a corupției, nici de abolirea meritocrației înlocuită de carnetul de partid, nici de haosul pe care-l introduc în economie (și care, ca un tzunami după cutremur, își va arăta efectul distrugător abia cîțiva ani mai încolo), nici de vulgarizarea absolută a vieții publice (uitați-vă ce replici își dau parlamentarii)… Ea constă în abolirea speranței.
Anul trecut, pe vremea asta, oamenii de bine încă mai credeau că 2018 va aduce căderea regimului Dragnea. Nu s-a întîmplat așa, dimpotrivă, la bilanțul de acum constatăm că ei au ieșit întăriți, au distrus și ideea de protest prin represiunea din 10 august, au reușit în bună măsură să-și impună legile pe domeniul justiției, și-au numit oameni unde au vrut, și-au asigurat sprijinul unei bune părți a populației (nu numai „bătrîni și pensionari și teleormăneni”, să nu ne iluzionăm luîndu-ne după statistici făcute din pixul computerului, au încă un sprijin popular imbatabil) prin măriri bruște de venituri, pe cînd societatea civilă a amorțit aproape cu totul. Nu prea avem curajul să o spunem cu voce tare: cine va vrea să înfrîngă, politic, PSD-ul va trebui să ia decizii și să spună lucruri foarte puțin populare în urechile electoratului, direct cuplate la stomac. Va fi o luptă nu doar împotriva unui partid politic, ci împotriva unei bune părți a poporului. Și „ei” știu asta, de aceea ne rînjesc obraznic și sfidător de pe toate ecranele.
Nu există, cred, la această oră în Europa un popor mai depresiv, mai lipsit de încredere în viitor decît al nostru. După cum nu există țară europeană cu o imagine mai proastă în presa internațională. Totul pare definitiv îngropat, scapă cine poate, fie plecînd „afară”, în valuri, fie adaptîndu-se la sistem, pe principul „mie să-mi fie bine, la naiba cu ceilalți”. Numai prezentul contează, niciun gînd despre viitor, acum să fie bine și punct. Ceea ce se numește, cu un termen vădit neștiințific, dar, cred eu, foarte exact cocalarizarea poporului român. Culmea este că, scriind despre această depresie generalizată, nu faci decît să o sporești. Cerc vicios perfect! Și totuși, cum scăpăm din acest cerc de cretă sau de fier? Cred că numind boala, am numit deja și leacul. Leacul este speranța activă. Coagularea oamenilor și a inițiativelor care nu s-au lăsat contaminați de deprimismul general. Inițiative aparent utopice, precum Vă vedem din Sibiu, cele două doamne care au construit un spital, atîtea cazuri de oameni care-și fac datoria simplu la locul lor, atîtea alte inițative civice, arată că putem funcționa, și încă bine, și fără ei. Împotriva lor. Situația seamănă, psihologic, enorm cu cea din anul 1989. Și atunci, cine își mai amintește, nimeni nu mai credea că ăla mai moare vreodată.
Avem nevoie de speranță. Și de educație, de foarte multă educație. Despre asta îmi propun să scriu anul ăsta îndeosebi. Oricît de sumbru vor urma vremurile, cu cît se vor întuneca zările, cu atîta străluce mai tare chibritul speranței. Și mai departe. Prostia și nesimțirea proclamate în media ca virtuți ne pot intimida. Nu ai reacție la ele, pentru că singura reacție normală e sfatul dat de un mare duhovnic unei doamne care-i spovedise o ispită: zi-i hai siktir! Dar noi nu sîntem duhovnici și nu poți combate injuria (și oamenii ăștia sînt o injurie perpetuă, în carne, oase, și costume, la adresa bunului simț minimal) cu injurie. Aici e 1-0 pentru ei. Reacția e simplă în teorie: politețe, refuzul șpăgii, educație, cultul lucrului bine făcut, atenția la aproapele. Judecarea oamenilor după comportament și nu după marca mașinii. Închiderea a 90% din posturile de televiziune și radio (y compris cele de stat, mai insidios dăunătoare) care distrug structura morală. Sigur, e o exagerare didactică în ce spun, dar e o soluție… Singura. Pentru că nu ne putem imagina că aceste agenții ale răului și destrămării civice se vor schimba peste noapte în vectori ai culturii. Anul 2018 a fost, teoretic, anul unirii. Acum, după ce a trecut, vedem că ar fi trebuit să fie și unul al continuității. Iar continuitate nu există în afara dimensiunii spirituale, căci numai spiritul durează. Aici zac speranța și toate premizele ei.
Christian CRĂCIUN
