Editorial

Despre un om şi puţinul rămas

Scriu azi aceste rânduri înduplecat doar de obligaţia faţă de cei mulţi care mă aşteaptă în fiecare săptămână şi pentru care o parte din sufletul meu se consumă cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie.
Nu am deloc chef să vorbesc despre nesimţiţii care au învăţat să se creadă buricul pământului pentru că au o funcţie ori pentru că şi-au umflat buzunarele cu bani nemunciţi. Cred că lehamitea astea mi se trage şi de la vestea că unul dintre puţinii oameni pe care i-am respectat vreodată în administraţia locală are, din păcate, o gravă problemă de sănătate. Un om drept, pe care l-am cunoscut în perioada romantică a democraţiei postrevoluţionare (1996-2000), atunci când indiferent de culoarea politică, aleşii se aşezau în locurile lor recomandaţi doar de educaţie şi de valoarea recunoscută de societate, bineînţeles, cu mici excepţii. Acele vremuri au apus de mult, iar noi am ajuns să trăim în timpul slugoilor a căror conştiinţă se vinde la tarabă. Într-o zi, poate am să fac inventarul acestora, însă acum mă voi apleca spre cel care a rămas în percepţia publică drept cel mai bun primar al Câmpinei (şi asta nu o spun doar eu, ci mulţi dintre cei care l-au cunoscut), Romul Remus Micu, căci el este principalul motiv al tristeţii care mă încearcă în aceste zile.
Aş vrea să vă pot spune în amănunt ce se întâmplă, dar i-am promis acestui om că nu o voi face şi trebuie să îmi respect cuvântul dat. Am să subliniez doar că domnul R.R. Micu a fost, poate, singurul primar postdecembrist care nu s-a plecat în faţa nimănui, respectându-se astfel pe sine şi pe cei care l-au ales. Nu ştiu cât asfalt a turnat şi câte borduri a aranjat pe străzile oraşului, însă ştiu că nu a fost sluga nimănui şi, cel puţin pentru mine, asta înseamnă foarte mult.
Domnul R.R. Micu este un om extrem de decent, care în ultimii ani a suferit cumplit în urma pierderii soţiei, sufletul său pereche. Astăzi, suferinţa sufletului s-a dublat cu o alta, a trupului. L-am căutat din dorinţa de a-l încuraja şi pentru a-i oferi sprijinul. Mi-a răspuns puţin surprins, dar cu demnitate, că nu vrea să facă din suferinţa lui o povară pentru alţii. I-am spus că o fac din suflet pentru un OM de valoare. A tăcut preţ de câteva secunde şi apoi, uşor înlăcrimat, mi-a mulţumit. Atunci am înţeles că, poate din puţinul rămas înaintea-i, acest OM mai are puterea recunoştinţei. Câţi dintre noi ar fi capabili de aşa ceva?
Poate că ar mai fi important de ştiut că domnului R.R. Micu i-au trecut prin mână, în calitate de primar, zeci de miliarde din bugetul oraşului şi cu toate astea, a plecat de la Primărie cu aceeaşi avere cu care venise. O fi ăsta vreun merit?
P.S. 1 Aştept cu nerăbdare să văd ce reacţie vor avea cei doi dentologi din Primărie, Horia Tiseanu şi Paul Moldoveanu, la vestea ca acela care le-a fost şef un mandat întreg, dl. R.R. Micu, se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie acum de sprijin. Îi cer iertare d-lui R.R. Micu pentru acest p.s. cu care nu ar fi fost de acord, însă cu deontologii trebuie să te asiguri că au înţeles ce trebuie să facă într-o astfel de situaţie.
P.S. 2. Ieri, înainte de închiderea ediţiei, secretarul Primăriei, Paul Moldoveanu, a trimis la redacţie un nou drept la replică, de data aceasta mult mai stufos, prin care mă ia la puricat, îmi dă lecţii de conduită şi răspunde după cum îi pică bine la întrebările pe care i le-am adresat săptămâna trecută. Din păcate nu am avut spaţiul necesar publicării lui în această ediţie şi mai cu seamă pentru comentariile de rigoare pe marginea acestuia. Aşa că, domnule Paul Moldoveanu, mai aveţi puţintică răbdare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare