(Prima parte poate fi citită AICI)
Prin 1920-1921, vila este vândută de Jean Goldfeld unei mari personalități a vieții economice, social-politice și culturale câmpinene, Constantin Bărbăcioru (1877-1942). Acesta îi va arenda apoi petrolistului evreu (mutat la București) o „întreprindere” locală ce deținea și o „conductă la gară”, care va fi baza următoarei firme a lui Goldfeld: exploatarea „Sandu” – care ajungea în 1924 pe locul trei în producția de petrol la Câmpina (după marile societăți Steaua și Astra).
Venit în Câmpina la 23 ani, ca lucrător la Steaua Română, Constantin Bărbăcioru (foto) era inginer de mine diplomat, cu studii în Elveția și Germania. A fost la 1904 printre fondatorii Școlii de sondori (al cărei director avea să fie în anii ’30 și căreia i se va dedica trup și suflet până la moarte, predând acolo aproape patru decenii). De mare ajutor țării în vremea Războiului de Întregire, el a organizat schelele petroliere pentru susținerea efortului de război, inclusiv după retragerea în Moldova. După victorie, a devenit directorul tehnic al Stelei Române și a înființat prima societate petrolieră cu capital românesc:
Industria Română de Petrol. Constantin Bărbăcioru a fost și un respectat politician conservator, iar în anii ’20-’30 a avut mai multe mandate de parlamentar, fiind un mare patriot – conducea secția câmpineană a Ligii Antirevizioniste. A activat neobosit și pe plan cultural, fiind membru fondator și președinte al Ateneului popular „B.P.Hasdeu”. Locuise inițial la colțul bd. Carol cu bd. Elisabeta (pe diagonala primăriei de atunci), unde i se născuse la 1907 fiica Maria (în fotografie, la dreapta lângă tatăl său, în grădina vilei Goldfeld, cca 1930; din aceeași perioadă, un interior al casei, cu obiecte tradiționale).
Industria Română de Petrol. Constantin Bărbăcioru a fost și un respectat politician conservator, iar în anii ’20-’30 a avut mai multe mandate de parlamentar, fiind un mare patriot – conducea secția câmpineană a Ligii Antirevizioniste. A activat neobosit și pe plan cultural, fiind membru fondator și președinte al Ateneului popular „B.P.Hasdeu”. Locuise inițial la colțul bd. Carol cu bd. Elisabeta (pe diagonala primăriei de atunci), unde i se născuse la 1907 fiica Maria (în fotografie, la dreapta lângă tatăl său, în grădina vilei Goldfeld, cca 1930; din aceeași perioadă, un interior al casei, cu obiecte tradiționale).
Inginerul Bărbăcioru a murit la 65 ani din cauza unei răceli făcute pe când încerca să salveze instalațiile de apă ale orașului în vremea războiului; fiica sa i-a onorat memoria cu un roman premiat de Academia Română (În sat, la bunica – ed. Scrisul Românesc, Craiova 1943), inspirat de viața rurală din Mehedinți, unde era obârșia tatălui. În 1941, cu un an înainte de moartea acestuia, Maria se măritase cu marele jurist, istoric și om politic liberal George Fotino (1896-1969).
Originar din Craiova, Fotino luptase voluntar în tinerețe la Mărășești, devenind apoi doctor în drept la Paris, fiind mult apreciat de Iorga. Fruntaș liberal și spirit democratic, admirator al culturii franceze, a fost și vicepreședinte al Adunării Deputaților. La finele anilor ’30 fusese și primar la Balcic, fiind colaborator apropiat al reginei Maria. Excelent cercetător, a fost director al Bibliotecii din Așezămintele Brătianu – unde și locuia cu familia. Un mare erudit, poliglot și specialist în drept, a ajuns decan al Facultății de Drept și membru de onoare al Academiei. În 1944-45 a fost ministru în guvernele Sănătescu și Rădescu. Poziția sa democrată îi va atrage persecuții la venirea comunismului, trecând printr-o adevărată tragedie de familie: a fost șantajat pentru a se preda, cu arestarea fiicei sale de numai 5 ani! Din acea perioadă datează și imaginea alăturată, cu portretele soților Fotino și fiicei lor Stanca. Profesorul avea să facă opt ani de închisoare politică (la Jilava, Aiud și Sighet).
Vila de la Câmpina (moștenită de Maria, însă unde soții Fotino veneau doar în vacanță) avea să fie naționalizată în 1948; încă din 1946 se mutaseră aici primii chiriași – familia inginerului Teodor Băluțescu (1912-1997, membru al Societății Filarmonice din Câmpina). Până prin anii ’60, curtea a fost înjumătățită și restrânsă la spațiul din jurul casei. Clădirea, care păstrează până azi la interior un glasvand original cu geam de cristal, a fost împărțită în două-trei apartamente, unde autoritățile comuniste au adus timp de mai multe decenii diverși locatari, mai toți angajați pe la diverse fabrici din oraș. Familii precum Săvoiu, Ariciuc, Ionescu, Kecian, Boceanu, Neagu, Cheșnoiu ș.a. au plătit chirie statului pentru a locui câteva camere. Fac o mențiune specială pentru avocatul Nicolae Boceanu (fratele celui mai mare arhitect câmpinean, Ion Boceanu), care la rândul său a fost și el deținut politic, la Canal. După 1989, vila a fost retrocedată doar parțial nepoatei inginerului Bărbăcioru, unii dintre chiriași devenind proprietari pe cea mai valoroasă parte din spațiu.
Cu atâția locatari de seamă, fiecare lăsându-și puțin din personalitate și destin între pereții aceștia centenari, vila Goldfeld își duce mai departe destinul, povestea ei împletindu-se cu a orașului. Din păcate, doar câțiva venerabili câmpineni își mai aduc aminte de ea drept casa inginerului Bărbăcioru, și aproape nimeni despre acest patriot din generația Marii Uniri.
Mădălin-Cristian Focșa –
tel. 0722.560.566, madalin.focsa@gmail.com
P.S. Informațiile despre inginerul Bărbăcioru sunt extrase dintr-un articol mai amplu al prof. Constantin Dobrescu (Ploiești), iar imaginile de epocă provin din colecția nepoatei, dna Stanca Ciobanu-Fotino (București).
Dna profesoară Marina Ștefureac, fiica inginerului Băluțescu, de la care am obținut informația cu glasvandul, mi-a scris următoarele impresii:
„Impresionant! Felicitari!
Am citit cu mare placere cele doua articole, mi-au dat lacrimile. Atitea amintiri… Si numele colocatarilor cu care am convietuit ca intr-un "COLHOZ" (asa ziceam pe atunci ) mi-au stirnit emotii. Am in urechi si acum zdranganitul portii de fier,pe care o trinteam in elanul nostru adolescentin.
Acolo, in curte, am vazut vara primii licurici in iarba, carabusi, radasca cu clestisorii ei. Iarna, cind pinii isi ingreunau cracile de zapada, vedeam micutele pasarele "bot-gros"cu penele rosii, de care si azi sint indragostita. NIMIC din fiintele astea minuscule nu mai exista de mult in Campina !!
Mai adaug si suieratul locomotivelor din vale, noaptea, cind orasul era cufundat in somn. Cu aceste amintiri am parasit locul copilariei mele in februarie 2005.”
O corectură care e bine să rămână aici:
Vila nu a fost naționalizată în 1948 așa cum am scris, ci expropriată prin decretul nr.92 / 19 aprilie 1950 (unde numele proprietarei era pocit: FOTINO MARICA, iar adresa imobilului era Griviței 87, ca și azi).