VIDEO 🎦 Oameni care ne rămân moștenire – Christian Crăciun (Ep. IV – Arhitectura unor frumoase întâlniri)

Seria Oameni care ne rămân moștenire, ajunsă acum la episodul IV, transcrie povestea unei țesături subtile de noduri și semne alcătuite din oameni și istoria întâlnirilor lor.
Pentru a înnoda principalele fire ale acestei serii, reiau succint istoria proiectului: în primul episod am scotocit prin cutiile cu demoni și daimoni personali ai profesorului Christian Crăciun în căutarea unei vieți petrecute printre cărți, al doilea episod s-a vrut al întâlnirilor providențiale care i-au țesut devenirea ca om de litere, prin cel de al treilea am configurat posibile refugii în lumi paralele, pentru ca odată cu episodul de față să reiasă ideea că lumea fiecăruia dintre noi e de fapt o pânză unică, alcătuită din oameni-nod și întâlniri însemnate.
Plasa de siguranță în jurul căreia ne-am construit dialogurile este profesorul Christian Crăciun, el însuși un punct de convergență în care s-au intersectat de-a lungul timpului oameni, sensuri, întâmplări și destine.

Și pentru că discuțiile au curs de data aceasta în jurul ideii de mentori și discipoli (cât de departe am reușit să mergem pe firul apei rămâne să decideți dumneavoastră), ni s-a alăturat cu generozitate pentru acest episod și Lăcrămioara Bozieru, o mai veche prietenă a profesorului, suficient de veche cât să depună mărturie despre timpuri fărâmițate de mult și scurse prin clepsidră, pe care să le putem înturna acum drept mărturie.
Am derulat așadar împreună cu invitații mei câteva dintre rolele ce mai păstrează încă intacte fragmente din pelicule alb-negru – de pildă despre începuturi și propria ucenicie, despre influențe faste și cenacluri-pepinieră, dar și despre profesorii asemeni cărora au vrut sau n-au vrut să fie, despre deschideri culturale și riscurile provincializării sau despre curajul de a deveni apoi ei înșiși profesori, ba chiar și despre rostul cărților cărate cu geanta ori cumpărate „pe sub mână”.
Pornind pe urmele trecutului, Christian Crăciun și-a cartografiat anii de Litere mai ales prin nume de profesori: Ioan Alexandru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ovid Crohmălniceanu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Șerban Cioculescu, Alexandru Sincu. Îl adăugăm aici și pe Dan C. Mihăilescu, colegul de facultate de care îl leagă o frumoasă și longevivă prietenie. Cu Dan m-am cunoscut în prima zi de facultate, 1 octombrie 1972, în holul ăla mare, nu știu de ce o fi venit la mine; tot în ziua aceea s-a cunoscut și cu Tania. Cu Dan am rămas frați gemeni până astăzi.   
Perioada facultății a fost pentru mine o perioadă hipnotică, în care nu am trăit pe pământ, își amintește personajul nostru. Nu trăiam decât pentru bibliotecă, spectacole, filme la cinematecă, pentru discuțiile din cămin despre ultimul roman apărut, despre tot felul de teme… Din visul ăla m-am trezit când s-a terminat facultatea. Iar sentimentul ratării mele vine mai ales din întâlnirile ratate cu oamenii pe care i-aș fi putut cunoaște (și aici ne lasă în treacăt câteva nume: Solomon Marcus, Noica, Steinhardt).
În acest punct al hărții las și eu un indiciu: aflat cu firul poveștilor în urmă cu jumătate de veac, în verva relatării, lui Christian Crăciun i-a scăpat la un moment dat un acum ca substitut pentru „atunci”. Iată cât de frumos știe rememorarea să comprime spațialitatea timpului, așa încât să se furișeze subtil și firesc prin gâtul clepsidrei!
Purtând vizibil influențele oamenilor care l-au marcat, Christian Crăciun este el însuși unul dintre profesorii care au lăsat urme. Pe urmele profesorului său, Lăcrămioara Bozieru admite că în formarea ei a contat și admirația. Dar poate într-o măsură mai mare consideră că, în cazul ei, decisivă a fost mai degrabă frica de a nu deveni asemeni celor pe care-i detesta; așa încât se revizuiește adesea, spunându-și: vezi că ești ca, ai grijă că ai ajuns ca…
Christian Crăciun duce mai departe ideea fricii, mai ales a aceleia de a fi (fost) profesor. Pentru că asta vine cu o doză uriașă de îndrăzneală, câtă vreme lucrezi cu miezul fragil al unor oameni în devenire. E foarte gingașă meseria asta, cumplit de gingașă… A fi profesor înseamnă a te dărui cu bucurie. Dacă lipsește una din acestea două înseamnă că ești doar un transmițător de informație și atât.
În completare, adaug doar câteva idei ale foștilor elevi ai profesorului Christian Crăciun, pe care îi veți auzi în episodul de față depunând mărturie despre feluritele noduri, în semn de veche prietenie.
Lavinia Vișan, profesoară de științe socio-umane: Dirigu’ a fost un deschizător de drumuri, a crezut în mine, m-a făcut să iubesc frumosul, arta, teatrul.
Mircea Dinu, poet: Christi ne-a strâns în jurul lui, într-un cenaclu literar care a funcționat și ca un cerc de literatură, (…) a încercat să ne propună dezbatere, să ne propună gândire critică, să ne propună idei.
Ancuța Niculescu, economist: În urmă cu 40 de ani am avut privilegiul să fac parte dintr-un grup de oameni frumoși și buni. Când citești prima oară Eliade și o faci în clandestinitate, este greu să uiți. Când auzi prima oară de Cioran și ai 16 ani, este greu să uiți. Pe palimpsestul vieții mele atunci s-a scris primul strat.
Dragoș Tudor, jurnalist: Abia atunci am înțeles mai profund cât de greu e, de fapt, să fii dascăl. Să transmiți cunoștințe în timp ce ești atractiv, speculativ, pozitiv, motivant, aspru în doze farmaceutice și, mai ales, să faci asta mereu prin idei creative, să fii pregătit să schimbi, spre zone noi, un discurs bine pregătit în prealabil.
Eu am avut norocul să mă intersectez – în momente importante – cu persoane care mi-au pus câte o cărămidă în buzunar, pentru zilele cu vânt puternic. Încerc să îmi dau seama dacă am făcut ceva cât de cât semnificativ, astfel încât ei să mă poată considera un fel de discipol. În privința asta, nu pot decât să sper!”
Din perspectiva acestei arhitecturi a întâlnirilor umane lumea capătă în adevăr densitate și textură, devenind o pânză-mărturie, o rețea de destine, noduri și semne care se intersectează subtil. Desigur, această serie nu oferă doar un exemplu singular, ci mai ales provocarea de a căuta și dumneavoastră atent la oamenii din jur, deloc puțini, dar poate că prea discreți în fond, care merită să ne rămână moștenire.

Monica CIUREA