Motto: Nu am de luat lecții despre Europa de la nimeni, și în niciun caz de la prostănaci ideologizați […]. Sunt fiul unui mare profesor de italiană, specialist în Dante și în poeții din Duecento. Sunt capabil să apreciez în egală măsură mistica lui Iacopone da Todi, goliardismele lui Cecco Angiolieri sau facețiile lui Poggio Bracciolini. Sunt fiul unei profesoare de franceză. Citesc din copilărie în franceză […]. Am reflexe lingvistice franceze, sunt franțuzit (deși ca meserie sunt anglist) și vorbim uneori franceza acasă. Sunt anglist și germanist. Cunosc toate limbile germanice vechi. Sunt vechi, domnilor, și mă revolt împotriva pojghiței superficiale cu toată vehemența retorică a unui Columban sau Wulfstan, a unui Bernard de Clairvaux sau Joseph de Maistre.
Am ales textul de mai sus ca pe o mostră de „politețe și modestie” din partea unui reputat intelectual român, altminteri faimos pentru abjecția cu care-și revarsă insultele asupra neprietenilor săi. Citarea reprodusă aici seamănă cu un aprozar mobilat cu vitrine de lux. Aceasta nu e nicidecum vehemență retorică, ci grobianism în stare pură de agregare. Discurs de autobază garnisit cu neologisme și citate prețioase din cărți adesea frunzărite doar. Mi se pare salutar editorialul profesorului Crăciun despre schisma din sânul culturii câmpinene în care stabilește condiția politeței ca „primă formă de cultură, în afara căreia nu există om cult”. Sunt întru totul de acord cu această apoftegmă, doar că, dacă aplicăm enunțul lui ca pe o probă a autenticității culturii, mă tem că există îngrozitor de puțini oameni culți în România. Pentru că ceea ce s-a întâmplat la Câmpina nu e altceva decât repetarea în oglindă a situațiunii din întreaga societate mai mult sau mai puțin cultă. Scriam mai demult despre constituirea neoficială a unui grupuscul de intelectuali al cărui numitor comun este aroganța simandicoasă, vorbirea în dodii, garnisită cu finețuri diamantine, emiterea de sentințe fără recurs și dădăcirea plicticoasă a plebei neștiutoare. Tirade penibile ca cea redată în citatul de mai sus vin, îndeobște, însoțite de cele mai grobiene insulte adresate celor care cutează să critice sau să comenteze postările acestor reprezentanți ai elitei culturale române. Osanalele sunt bineprimite, criticile, fie ele cât de vagi, nu. Nimeni nu le ajunge la nas, mult clamatele lor lecturi sunt invocate cu eleganța porcarului care-și laudă grosimea de osânză a suinelor pe care le posedă spre vânzare. Nu se mai poate vorbi despre elitism în sensul lui nobil, ci numai în cel mai nociv cu putință. Pe vremea lui Caragiale, o mulțime de „oameni culți” ai vremii îl detestau visceral pentru scrierile lui, acuzându-l de lipsă de patriotism; așijderea, în zilele noastre, opera scrisă a numeroși intelectuali este dezavuată, desființată și pusă la zid din exact aceleași motive, fără ca măcar criticii de circumstanță să catadicsească să citească/ vizioneze ceea ce critică. În România, succesul palpabil și cuantificat al unui intelectual este răsplătit cu ura viscerală din partea propriilor confrați, în primul rând.
Nota bene: acest comportament degenerat, devenit cotidian pe meleagurile noastre, nu se întâmplă în sânul unei culturi europene strălucitoare, care a dăruit patrimoniului mondial cei mai mari artiști, scriitori, filosofi și inventatori, ci în cadrul unei culturi minore, unde un Cărtărescu sau Mungiu se ivesc o dată la câteva decenii, iar atunci când apar, sunt împroșcați cu zoaiele cele mai abjecte. De cine? Păi, în primul rând, de către culții și culturnicii de pază. Plesnitul de ifose și lecțiile de morală sunt, din păcate, singurele constante livrate de elitiștii noștri, ei înșiși jenant de corigenți la aceste lecții. Un filolog român de la Bruxelles înjură pe un teolog român din Argeș, un politolog din America se scuipă cu un medievist din România, mulți, ca să nu spun majoritatea intelectualilor români de top, se urăsc unii pe alții, se împroașcă cu lături unii pe alții, se insultă și se detestă reciproc. Dacă așa stau lucrurile „la vârf”, ce pretenții putem avea despre restul societății? De ce ne mai surprinde revărsarea generală de ură și mitocănie din spațiul public, din moment ce elita se manifestă atât de disgrațios și continuu? Grosolănia a pătruns suveran în toate cotloanele culturii „înalte”, astfel încât condiția exprimată de profesorul Crăciun amenință să rămână la nivelul unui deziderat estetic și atât.
Mă alătur apelului la modestie pe care-l face profesorul Crăciun (un strigăt în peșteră, de altfel), cu atât mai mult cu cât lipsa infatuării, iar nu bădărănia prețioasă, este pecetea unei culturi superioare autentice, îngăduitoare cu toți reprezentanți ei. Demersul prietenului meu mi se pare însă și recunoașterea implicită a eșecului unei misiuni asumate de către elită, aceea de a ridica plebea la intellektuelles Niveau, mărturisind mai degrabă inversarea și deraierea acestui proces, și anume coborârea elitei la nivelul de bottom-line.
Adrian Dragoș Defta
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!