Elena Udrea a fost prinsă în Bulgaria, în apropiere de granița cu Grecia. Cu ea în mașină, se afla un bărbat. Acesta a declarat că nu știe nimic, că e bulgar și că-l cheamă Petrov.
Pe vremea epocii băsiste, marii intelectuali de dreapta, veritabili patriarhi veghetori la sanitația spirituală a neamului, au instituit un soi de „corectitudine politică” autohtonă, un fel de miliție a gândirii după toate canoanele marxismului pe care, altminteri, în mod declarativ îl detestau. Nu puteai să-ți exprimi o critică câtuși de vagă la adresa lui „Traian Vodă cel Pleșuv” (sintagma îi aparține amicului Liviu Antonesei), că ți-o luai cu temeinicie. În ce mă privește, niciodată nu am votat PSD-ul sau vreuna din mlădițele otrăvite ale comunismului neaoș, cu toate acestea, ori de câte ori cutezam să îngaim ceva împotriva măscărilor cu iz de manele ce izvorau de la Cotroceni precum dangătul de clopot spart din clopotniță, mă și pricopseam cu apelative gen „pesedist”, „stângist” etc. Nu, nu am fost niciodată de stânga, după cum nu m-am înhămat niciodată la vreo misiune ideologică; n-am făcut altceva decât să constat cât de triști sunt acești intelectuali de dreapta militanți, maniheiști și intoleranți până la paroxism cu cei ce nu se încolonează. Pentru ei nu există decât „ori-ori”, niciodată „și-și”, deși în mod nesincer clamează ultima formulă. Pe băsescul lor prezident l-au susținut cu bâta discursului. Nu conta că insul duhnea de la o milă marină a ipocrizie, grosolănie și răutate, tot ce conta era că România se întorsese, în sfârșit, la delirul cătușelor, a înfierărilor proletare, a proceselor dubioase, la politica dubei și desfășurarea mascaților în toate zările.
Ce-ar fi să-i contemplăm, așadar, pe acești patriarhi tăcuți (sau, în orice caz, mult mai puțin locvaci) în aceste zile când două capete de afiș ocupă linia orizontului: războiul din Ucraina și consfințirea de turnător securist al lui Vodă cel Pleșuv, zis și Petrov. În ce privește drama vecinilor noștri, unii dintre cântătorii de odinioară ai odelor băsesciene s-au angajat furibund într-o campanie de denunțare a crimelor săvârșite de orcii ruși. Chiar și intelectuali fini, rasați, din categoria unui fost ministru de externe, au abandonat discursul elegant-diplomatic, apelând la o retorică dură. Postează de 15-20 de ori pe zi pe Facebook, ceea ce nu-i rău pentru cineva care a scris o carte despre narcisismul rețelelor de socializare. Alții, mai subtili, nu pierd ocazia răfuielilor ideologice și argumentează sofistic și ipocrit că Putin și criminalii lui sunt, de fapt, exponenți ai neomarxismului mai nou sau al comunismului mai vechi, nicidecum ai conservatorismului și naționalismului ortodoxist. Iar alții, tac mâlc. De ce tac? Pentru că e oarecum riscant să-și șubrezească poziția de veghetori spirituali ai neamului apucând-o bezmetic pe urmele lui Dan cel Purece, de pildă. Copiii uciși sau violați în fața mamelor lor, gropile comune, femeile siluite și omorâte, ei bine, toate aceste orori nu le zguduie creștineasca bunătate, preferând să comenteze diafan despre florile primăverii, despre reflexul razelor de soare la apus în pervazul ferestrei sau despre alte asemenea detalii de importanță covârșitoare pentru umanitate. În legătură cu lipsa lor de umanitate și sensibilitate pentru ce se petrece în Ucraina, totul este bălos înveșmântat în tăcerea ontologică a Postului Paștelui. Orice e mai important, de la strănutul cucului la cucurigeala matinală din bătătură, decât suferința unui popor martirizat care, pe deasupra, mai este și ortodox.
În ce privește confirmarea de turnător meschin al Pleșuvului, intelectualii lui sunt încă și mai tăcuți. Unii se exprimă pe la colțuri cum că asta nu e justiție. Ba da, venerabili trâmbițași ai dreptății băsesciene, asta este exact justiția pe care tovarășul vostru v-a servit-o la micul dejun, prânz și cină. Acum l-a ajuns și pe el, că „așa-i în tenis”. Oricum, se descurcă bine: bărbat viteaz cum îl știm, își trimite femeile în prima linie, că pedeapsa cu executare este aplicabilă lor, niciodată lui. Despre calitatea lui de a fi primul președinte care a condamnat comunismul, vorba lui Marius Oprea, mai bine ar fi rămas necondamnat acest comunism, decât să beneficieze de o sentință din gura celui mai ipocrit politician postdecembrist. Deducem că justiția e bună numai atunci când se aplică celorlalți, niciodată când ne ajunge din urmă pe noi. Acest exercițiu al tăcerii intelectualilor de dreapta este salutar și din alt motiv: ne relevă cât de tristă, de lipsită de primăvară și umor ar fi viața noastră sub înțeleapta lor cârmuire. Că sub ceilalți se știe. Niște încruntați, preocupați etern de destinul neamului, milițieni ai respectării normelor ideologice, simandicoși plini de sentințe și definiții, mustrători și severi. Este exact ce ne trebuie acum, nu-i așa?
Adrian Dragoș Defta
Excelentă analiza…
Articol excelent!
Excelent articolul!