„După ce îţi vezi reuşitele pas cu pas,
ţi se umple sufletul de bucurie”
Saeid Nikou Sohbat are 43 de ani, este medic şi microbiolog iranian. S-a stabilit în România în 1995, primind în timp cetăţenie română, iar din 2007 a devenit cetăţean al oraşului Breaza. Dorind să scape de un sistem corupt în care se zbătea ţara sa, medicul iranian a ales să vină în ţara noastră, a cărei deschidere de după Revoluţie părea atrăgătoare pentru mulţi străini. Atras de zona din Plaiul Tălii, Saeid Nikou Sohbat a demarat o investiţie de amploare, simţindu-se legat spiritual de acest loc. A sta lângă el şi a-l asculta cum şi ce îşi doreşte să realizeze pe acel teren, poate fi oricând o lecţie de viaţă, în care pasiunea şi dragostea de natură se întrepătrund cu spiritul omului de afaceri. Reporter: Când aţi ajuns în România?
Saeid N. Sohbat: Am ajuns în decembrie 1995. Era vreo două, trei dimineaţa, când am coborât pe aeroportul din Bucureşti. Iniţial am ales să vin în România din motive birocratice, pentru că nu se solicita viză pentru cetăţenii iranieni. Nu o să uit niciodată acele zile, pentru că era o iarnă foarte grea. Avusesem grijă ca, printr-un avocat, să-mi închiriez o locuinţă, un apartament în Drumul Taberei. Era frig, nimeni dintre cei cu care încercam să vorbesc nu cunoştea limba engleză. Ajunsesem la fel ca şi în ţara mea, să nu mai am cu cine să dialoghez. Ştiţi cum se spune, să te ferească Dumnezeu să te simţi străin la tine în ţară. Totuşi, m-am bucurat că am găsit o anume linişte în România!
Reporter: Dincolo de atmosfera mai liniştită de aici, comparativ cu Iranul, cum i-aţi perceput pe români?
Saeid N. Sohbat: După instalarea în apartament, abia după trei zile am ieşit din casă pentru a cumpăra ceva. Aveam notată pe un bileţel, de către avocat, adresa la care stăteam, în eventualitatea că mă rătăceam. Bineînţeles că m-am rătăcit când m-am întors de la cumpărături. O doamnă în vârstă m-a văzut cum caut, m-a tras de mânecă, apoi m-a dus până unde stăteam, să fie sigură că am ajuns unde trebuie. Lucrul acesta m-a impresionat şi m-a marcat. Cred că românii sunt apropiaţi de mentalitatea iraniană. Adică, oamenii nu sunt indiferenţi atunci când te văd într-un impas şi îţi sar în ajutor. Poate că între timp s-au mai schimbat. Când m-am întors în Iran, după 15 ani, am văzut diferenţa, poate nu aşa vizibilă în oraşele mici. Dar în Teheran am văzut clar cum lumea suferă din cauza lipsei de timp. Şi asta te schimbă. E ceva ce se întâmplă peste tot.
Reporter: Cum aţi reuşit să vă descurcaţi în România de-a lungul timpului?
Saeid N. Sohbat: Nu a fost uşor. Am avut şi probleme de sănătate destul de grave, dar am reuşit să le depăşesc. Am reuşit să demarez o afacere care a mers foarte bine. După ’97 am început să fac importuri de birotică şi papetărie. M-am lovit şi de birocraţie, poate şi de oameni care aşteptau şi altceva de la mine, nu doar întocmirea legală a unor acte. Am învăţat din mers, pentru că nu ştiam multe lucruri. Am testat piaţa, mi-am găsit şi un partener de afaceri iranian care are şi cetăţenie americană. Aveam cifre bune de afaceri, iar angajaţii se simţeau bine şi în siguranţă la locul lor de muncă. Unii păreau chiar surprinşi de felul meu de a mă purta cu ei, foarte înţelegător şi foarte civilizat. Pentru mine aceste lucruri sunt fireşti şi ţin de educaţia pe care am primit-o de la familia mea.
Reporter: Ce anume v-a adus pe meleaguri brezene?
Saeid N. Sohbat: Ajunsesem într-un punct în care simţeam că munca pe care o făceam nu-mi mai aducea nicio satisfacţie. Şi nu mă refer doar la satisfacţiile financiare. Din punctul acesta de vedere, lucrurile merg încă bine. Poate nu mai e la fel ca în acea perioadă de început, dar sunt mulţumit, totuşi. Aveam cumpărate deja nişte terenuri prin alte zone. Dar am dorit, la un moment dat, din cauza acelei stări de insatisfacţie pe care o trăiam, să găsesc un teren, nu departe de Bucureşti, liniştit, fără facilităţi, sălbatic, pe care să-l pot îmblânzi eu. Am simţit nevoia să mă întorc într-un mediu natural, dar nu oricum. Vreau să am satisfacţia că ceea ce obţin de la natură, din respect pentru ea, se face printr-o luptă a minţii şi a efortului fizic. După ce îţi vezi reuşitele pas cu pas, ţi se umple sufletul de bucurie. Atracţia către natură vine şi din faptul că sunt un vânător pasionat. Am reuşit să găsesc cele 30 de hectare din Plaiul Tălii, în 2007. Ştiam de Breaza încă din ’97, când mergeam mereu către Braşov, dar nu am fost niciodată curios să intru în oraş. Cele 30 de hectare le-am luat prin concesiune, pe o perioadă de 49 de ani. Primul brad pe care l-am plantat aici l-am adus de la Întorsura Buzăului. Am reuşit să plantez peste 200.000 de puieţi de arbori forestieri, ornamentali, fructiferi, să fac un drum de acces, toate cam în patru ani. A durat, mai ales obţinerea drepturilor asupra drumului de acces. Din cauza birocraţiei atât de complicate şi greoaie, totul a decurs cu încetinitorul, punându-mi bariere şi îndepărtându-mă de scopul final. Nu am putut planta din primul an, lovindu-mă de tot felul de probleme ce ţineau şi de lipsa mea de experienţă în domeniu, dar şi de unele piedici cu diverşi oameni, când venea vorba să achiziţionez ceva. Unii cereau pe puieţi un preţ, alţii alt preţ, ba nu erau puieţii pe care îi vroiam eu, ba erau. Mă rog, până la urmă m-am descurcat. Dumnezeu ne-a dat atâtea daruri şi bogăţii, dar noi nu am fost capabili să le folosim. Şi mă refer la acest teren din Plaiul Tălii. Sper să îmi ajute să-mi pun în practică ideile cu care am venit aici, de a face agroturism. Va fi o mare mândrie pentru sufletul meu să fiu capabil să reuşesc ce mi-am propus.
Reporter: Aţi participat la şedinţa de consiliu din luna octombrie, venind cu o propunere foarte generoasă pentru cetăţenii Brezei. Aş dori să comentaţi despre acest lucru.
Saeid N. Sohbat: Îmi doresc să mă implic în viaţa comunităţii de aici, pentru că simt că fac parte din ea, concesionând şi investind în Plaiul Tălii, în acest loc minunat. Am propus domnilor consilieri să desemneze o zi a curăţeniei în Breaza, pe 21 martie, când are loc echinocţiul. Practic, în prima zi de primăvară. Cine doreşte, poate veni ca voluntar, să participe la o curăţenie a oraşului. Eu voi fi permanent printre ei. În acelaşi timp, vreau să sponsorizez, să decorăm prin plantaţii, să apară scris de exemplu anul 2013, pe strada principală. Vin şi cu propria mea experienţă în ce priveşte plantaţiile, am şi un proiectant. Oraşul Breaza are un mare potenţial turistic, dar acum, cine vine aici se plictiseşte. Le-am spus că voi merge până în pânzele albe, pentru a-mi vedea realizată investiţia, dar în acelaşi timp trebuie să avem şi o viziune pentru viitor, pentru oraş. Pot ajuta anual cu plantaţii. Vreau să aduc pentru voluntari nişte tricouri pe care să scrie, „Te iubesc, România! Te iubesc, Breaza!”. Acesta vreau să fie sloganul, nu doar al celor care vor participa la curăţenie, ci al tuturor brezenilor. Eu voi fi sponsorul acestor activităţi. Nu luăm bani de la nimeni, nu dăm bani la nimeni. Nu garantez că am acum posibilitatea să sponsorizez dar, în timp, doresc să mă ocup şi de Parcul Brâncovenilor. Avem biserici, avem şi nişte monumente, putem să facem şi un muzeu. Cetăţeanul care vine acum în Breaza nu are decât nişte terenuri de golf, vai de mama lor şi atât. Vreau să le spun brezenilor că, atâta timp cât trăiesc aici, nu voi fi indiferent. Aş vrea ca oamenii din Breaza să se implice mai mult în viaţa oraşului, să nu fie indiferenţi faţă de societatea lor. Trebuie să creăm locuri de muncă, pentru ca tinerii să îsi regăsească motivaţia de a rămâne în oraşul natal, fără să fie nevoiţi să plece pe alte meleaguri pentru a-şi găsi un rost. Acesta este scopul pentru care lupt, nu ca să îmi fac publicitate.
Saeid N. Sohbat: Am ajuns în decembrie 1995. Era vreo două, trei dimineaţa, când am coborât pe aeroportul din Bucureşti. Iniţial am ales să vin în România din motive birocratice, pentru că nu se solicita viză pentru cetăţenii iranieni. Nu o să uit niciodată acele zile, pentru că era o iarnă foarte grea. Avusesem grijă ca, printr-un avocat, să-mi închiriez o locuinţă, un apartament în Drumul Taberei. Era frig, nimeni dintre cei cu care încercam să vorbesc nu cunoştea limba engleză. Ajunsesem la fel ca şi în ţara mea, să nu mai am cu cine să dialoghez. Ştiţi cum se spune, să te ferească Dumnezeu să te simţi străin la tine în ţară. Totuşi, m-am bucurat că am găsit o anume linişte în România!
Reporter: Dincolo de atmosfera mai liniştită de aici, comparativ cu Iranul, cum i-aţi perceput pe români?
Saeid N. Sohbat: După instalarea în apartament, abia după trei zile am ieşit din casă pentru a cumpăra ceva. Aveam notată pe un bileţel, de către avocat, adresa la care stăteam, în eventualitatea că mă rătăceam. Bineînţeles că m-am rătăcit când m-am întors de la cumpărături. O doamnă în vârstă m-a văzut cum caut, m-a tras de mânecă, apoi m-a dus până unde stăteam, să fie sigură că am ajuns unde trebuie. Lucrul acesta m-a impresionat şi m-a marcat. Cred că românii sunt apropiaţi de mentalitatea iraniană. Adică, oamenii nu sunt indiferenţi atunci când te văd într-un impas şi îţi sar în ajutor. Poate că între timp s-au mai schimbat. Când m-am întors în Iran, după 15 ani, am văzut diferenţa, poate nu aşa vizibilă în oraşele mici. Dar în Teheran am văzut clar cum lumea suferă din cauza lipsei de timp. Şi asta te schimbă. E ceva ce se întâmplă peste tot.
Reporter: Cum aţi reuşit să vă descurcaţi în România de-a lungul timpului?
Saeid N. Sohbat: Nu a fost uşor. Am avut şi probleme de sănătate destul de grave, dar am reuşit să le depăşesc. Am reuşit să demarez o afacere care a mers foarte bine. După ’97 am început să fac importuri de birotică şi papetărie. M-am lovit şi de birocraţie, poate şi de oameni care aşteptau şi altceva de la mine, nu doar întocmirea legală a unor acte. Am învăţat din mers, pentru că nu ştiam multe lucruri. Am testat piaţa, mi-am găsit şi un partener de afaceri iranian care are şi cetăţenie americană. Aveam cifre bune de afaceri, iar angajaţii se simţeau bine şi în siguranţă la locul lor de muncă. Unii păreau chiar surprinşi de felul meu de a mă purta cu ei, foarte înţelegător şi foarte civilizat. Pentru mine aceste lucruri sunt fireşti şi ţin de educaţia pe care am primit-o de la familia mea.
Reporter: Ce anume v-a adus pe meleaguri brezene?
Saeid N. Sohbat: Ajunsesem într-un punct în care simţeam că munca pe care o făceam nu-mi mai aducea nicio satisfacţie. Şi nu mă refer doar la satisfacţiile financiare. Din punctul acesta de vedere, lucrurile merg încă bine. Poate nu mai e la fel ca în acea perioadă de început, dar sunt mulţumit, totuşi. Aveam cumpărate deja nişte terenuri prin alte zone. Dar am dorit, la un moment dat, din cauza acelei stări de insatisfacţie pe care o trăiam, să găsesc un teren, nu departe de Bucureşti, liniştit, fără facilităţi, sălbatic, pe care să-l pot îmblânzi eu. Am simţit nevoia să mă întorc într-un mediu natural, dar nu oricum. Vreau să am satisfacţia că ceea ce obţin de la natură, din respect pentru ea, se face printr-o luptă a minţii şi a efortului fizic. După ce îţi vezi reuşitele pas cu pas, ţi se umple sufletul de bucurie. Atracţia către natură vine şi din faptul că sunt un vânător pasionat. Am reuşit să găsesc cele 30 de hectare din Plaiul Tălii, în 2007. Ştiam de Breaza încă din ’97, când mergeam mereu către Braşov, dar nu am fost niciodată curios să intru în oraş. Cele 30 de hectare le-am luat prin concesiune, pe o perioadă de 49 de ani. Primul brad pe care l-am plantat aici l-am adus de la Întorsura Buzăului. Am reuşit să plantez peste 200.000 de puieţi de arbori forestieri, ornamentali, fructiferi, să fac un drum de acces, toate cam în patru ani. A durat, mai ales obţinerea drepturilor asupra drumului de acces. Din cauza birocraţiei atât de complicate şi greoaie, totul a decurs cu încetinitorul, punându-mi bariere şi îndepărtându-mă de scopul final. Nu am putut planta din primul an, lovindu-mă de tot felul de probleme ce ţineau şi de lipsa mea de experienţă în domeniu, dar şi de unele piedici cu diverşi oameni, când venea vorba să achiziţionez ceva. Unii cereau pe puieţi un preţ, alţii alt preţ, ba nu erau puieţii pe care îi vroiam eu, ba erau. Mă rog, până la urmă m-am descurcat. Dumnezeu ne-a dat atâtea daruri şi bogăţii, dar noi nu am fost capabili să le folosim. Şi mă refer la acest teren din Plaiul Tălii. Sper să îmi ajute să-mi pun în practică ideile cu care am venit aici, de a face agroturism. Va fi o mare mândrie pentru sufletul meu să fiu capabil să reuşesc ce mi-am propus.
Reporter: Aţi participat la şedinţa de consiliu din luna octombrie, venind cu o propunere foarte generoasă pentru cetăţenii Brezei. Aş dori să comentaţi despre acest lucru.
Saeid N. Sohbat: Îmi doresc să mă implic în viaţa comunităţii de aici, pentru că simt că fac parte din ea, concesionând şi investind în Plaiul Tălii, în acest loc minunat. Am propus domnilor consilieri să desemneze o zi a curăţeniei în Breaza, pe 21 martie, când are loc echinocţiul. Practic, în prima zi de primăvară. Cine doreşte, poate veni ca voluntar, să participe la o curăţenie a oraşului. Eu voi fi permanent printre ei. În acelaşi timp, vreau să sponsorizez, să decorăm prin plantaţii, să apară scris de exemplu anul 2013, pe strada principală. Vin şi cu propria mea experienţă în ce priveşte plantaţiile, am şi un proiectant. Oraşul Breaza are un mare potenţial turistic, dar acum, cine vine aici se plictiseşte. Le-am spus că voi merge până în pânzele albe, pentru a-mi vedea realizată investiţia, dar în acelaşi timp trebuie să avem şi o viziune pentru viitor, pentru oraş. Pot ajuta anual cu plantaţii. Vreau să aduc pentru voluntari nişte tricouri pe care să scrie, „Te iubesc, România! Te iubesc, Breaza!”. Acesta vreau să fie sloganul, nu doar al celor care vor participa la curăţenie, ci al tuturor brezenilor. Eu voi fi sponsorul acestor activităţi. Nu luăm bani de la nimeni, nu dăm bani la nimeni. Nu garantez că am acum posibilitatea să sponsorizez dar, în timp, doresc să mă ocup şi de Parcul Brâncovenilor. Avem biserici, avem şi nişte monumente, putem să facem şi un muzeu. Cetăţeanul care vine acum în Breaza nu are decât nişte terenuri de golf, vai de mama lor şi atât. Vreau să le spun brezenilor că, atâta timp cât trăiesc aici, nu voi fi indiferent. Aş vrea ca oamenii din Breaza să se implice mai mult în viaţa oraşului, să nu fie indiferenţi faţă de societatea lor. Trebuie să creăm locuri de muncă, pentru ca tinerii să îsi regăsească motivaţia de a rămâne în oraşul natal, fără să fie nevoiţi să plece pe alte meleaguri pentru a-şi găsi un rost. Acesta este scopul pentru care lupt, nu ca să îmi fac publicitate.
Carmen NEGREU
