Să ne cunoaștem Soldatul

Suntem în preajma Zilei Eroilor (Înălțarea Domnului), și cum în ultima perioadă s-a pus în dezbatere reamenajarea parcului din centru, în care se află Monumentul Eroilor din Războiul de Întregire, am realizat că noi, locuitorii orașului (și nici chiar specialiștii mai avizați) nu cunoaștem prea bine acest monument de for public, căruia ne-am obișnuit să-i spunem simplu „Soldatul”. Fascinat de istoria și patrimoniul urbei, după ce am întrebat câțiva seniori câmpineni și am aflat doar frânturi de informație, m-am decis să cercetez și prin biblioteci și arhive pentru a afla mai multe despre istoria și importanța acestui monument-emblemă al orașului. Statuia pe care prea ușor o ignorăm și care din păcate nu este pusă în valoare așa cum ar merita, are o istorie fascinantă, are valoare artistică și – cel mai important – ne dă identitate, într-o Câmpină tot mai sărăcită de patrimoniu.

Se împlinește vara aceasta un veac de când primele batalioane au trecut Carpații, cum spune cântecul, pentru a elibera Ardealul. În drumul lor au traversat și orașul nostru, aflat atunci la apogeul faimei sale de El Dorado al „aurului negru”. Puține se mai știu azi despre câți eroi câmpineni au căzut la datorie pe fronturile din acei ani, 1916-1919. Dar, cum orice localitate din Regat și-a adus jertfa sa, și din Câmpina vor fi fost destui care au înroșit pământul întregit al țării. Lor li s-a dedicat, după război, un monument înălțat la loc de cinste, în centrul orașului, prin subscripție publică inițiată de unul dintre ofițerii care luptaseră cu eroism pe front. Generalul de brigadă Grigore Bunescu (1859-1939) se remarcase în Bătălia de la Mărăști (august 1917) fiind decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”; se pare că îndrăgea urbea noastră, căci există indicii că a locuit pentru o perioadă la Câmpina și era activ în viața culturală a orașului.

Comitetul de inițiativă local s-a întâlnit în mod fericit cu alte două personaje providențiale: generalul Ion Manolescu (1869-1946), directorul Societății „Cultul Eroilor” care superviza ridicarea de monumente comemorative în toată țara, și sculptorul Gheorghe Tudor (1882-1944) – ambii originari din Breaza. Pentru că membrii comitetului doreau să-și impună diversele viziuni în fața sculptorului, s-a ajuns, se pare, la un rezultat care n-a putut mulțumi pe toată lumea. Astfel că statuia nu a mai fost dezvelită oficial și a rămas timp de câțiva ani (!) sub o pânză, ce a fost sfâșiată treptat de intemperii. 

Din presa locală a vremii deducem că monumentul a fost ridicat inițial în anul 1925. Trei ani mai târziu, datorită nemulțumirilor, se punea deja problema modificării și mutării lui. Primăria aprobase – pentru cumpărarea altui teren și refacerea monumentului – suma de 600.000 lei în bugetul anului 1928. Se pare că până la urmă, deși terenul vizat a fost cumpărat, nu s-a mai efectuat nicio mutare, datorită schimbărilor politice. Revista locală Câmpina scria în mai 1928 că locul inițial – o mică alveolă de pe strada principală, la colț cu strada Mihail Kogălniceanu – era totuși cel mai potrivit, pentru că acolo statuia se afla la loc de cinste și putea fi admirată de toată lumea.

Sculptorul Gh. Tudor (foto) a avut atelier la Câmpina înainte de război. Aici realizase în 1912 și bustul din bronz al pictorului Grigorescu – repus azi pe locul său inițial din centrul orașului. Tudor a rămas cunoscut posterității prin basorelieful de mari dimensiuni de pe frontonul Universității din București, dar și prin lucrări mici și medii ce compuneau un ciclu tematic de mare valoare – o adevărată frescă a satului românesc. Sculpturile lui, foarte expresive, dovedind o fină cunoaștere a psihologiei țăranului, se vând azi la casele de licitație și cu 2000-3000 euro. S-a spus despre Tudor că este „cel mai național dintre sculptorii noștri” (N. Tonitza), sau „Grigorescu al sculpturii românești” (cotidianul de artă Rampa).

Statuia realizată pentru Monumentul Eroilor Câmpineni reprezintă un soldat de infanterie în mărime naturală, într-o atitudine fermă, întors spre stânga și având în mâini o pușcă cu baionetă. Nu e din păcate semnată sau datată (cum este bustul lui Grigorescu), însă are proporții armonioase, iar calitatea turnării în bronz – cum nu se mai face azi, opina un sculptor avizat – îi mărește valoarea artistică. Din păcate, de-a lungul vremii a suferit mici stricăciuni: baioneta nu mai este cea originală, iar cureaua puștii a dispărut. Statuia avea un soclu monumental din piatră albă, cu forme neregulate și din care sculptorul cioplise, în basorelief, un soldat de cavalerie pe calul său, orientat către munți – în direcția în care trecuseră trupele române atât în 1916, cât și în 1919, chiar prin locul respectiv.

Interesant este că prin anii ‘30, dorindu-se ceva monumental, în spiritul epocii, sculptorul a trebuit să-și apere statuia printr-un memoriu scris și să propună el însuși retușarea călărețului (zice-se, mai puțin reușit). Din nefericire, se pare că pe soclul statuii nu au fost trecute numele eroilor din localitate, așa cum se obișnuia peste tot (și cum s-a făcut la Provița de Jos, unde tot Gh. Tudor sculptase în 1926 un alt soldat).

Monumentul apare marginal în două dintre cărțile poștale ale epocii, din anii ‘20 – perioada când încă nu picase toată pânza de pe statuie; nu se cunoștea însă până acum și o fotografie de prim-plan, din anii ‘30, așa cum redăm aici, în premieră (sursa: arhiva Societății „Cultul Eroilor”). 

Din imaginile de epocă se observă grija câmpinenilor pentru aspectul monumentului, la picioarele soldatului fiind așezate mici ghivece cu flori ca de stâncă, ce se potriveau bine cu soclul de piatră. Așa a fost îngrijit și prețuit în acea răspântie ca o mică piațetă, până a venit și peste Câmpina vălul vremurilor tulburi. Cândva după 1946, într-o împrejurare încă necunoscută, statuia a fost demontată de pe soclu (acesta probabil refolosit ca material de construcție) și dusă la Cimitirul Eroilor, care fusese reamenajat după război. Se spune că politrucii care treceau prin intersecție în drumul lor spre muzeul Doftana ar fi fost deranjați de prezența unui monument ce amintea de valorile interbelice și ar fi dispus „ascunderea” lui la cimitir. Aceasta putea să se petreacă însă abia în anii ‘60, după deschiderea muzeului. În realitate nu știm exact împrejurările și anul mutării, deși poate mai trăiesc martori din acea epocă; îi rugăm așadar pe cititori să ia legătura cu redacția dacă au alte informații, detalii în plus sau amintiri despre monument.

„Soldatul” nostru a trecut cu stoicism de șocurile istoriei, a fost plimbat prin cel puțin trei locuri diferite (fiind vizate alte două) și a ajuns până la noi ca să ne amintească de jertfele pe care și bunicii sau străbunicii noștri le-au făcut pentru cei de azi. Ba chiar și de jertfa acestui oraș, care a trecut acum 100 ani prin cumplite încercări, odată cu distrugerea instalațiilor petrolifere la retragere, urmată de ocupația inamică. Azi, chiar dacă e inclus în patrimoniul național, monumentul suferă și cere o punere în valoare pe măsura semnificației sale. Dar despre cum vom înțelege noi, câmpinenii de azi, să respectăm acest simbol identitar al orașului, într-un număr viitor. Deocamdată ne dorim să-l cunoaștem mai bine, pentru a-l putea prețui.

Mădălin-Cristian FOCŞA

Societatea de Științe Istorice – filiala Câmpina