Știri

„RODICA” – Atmosfera câmpineană de acum 100 de ani într-o carte pentru copii

Constanţa Hodoş, autoarea cărţii „Rodica. În vârtejul răsboiului”, povestire ilustrată (apărută la Bucureşti în anul 1921), a fost o scriitoare care s-a bucurat de apreciere şi de notorietate. S-a născut în 1860, într-un sat de lângă Arad. A murit la Bucureşti, unde a trăit o mare parte a vieţii, în 1934. Făcuse studii în particular, fiind mai degrabă o autodidactă. A debutat în revista „Familia” în 1888; a scris mai multe nuvele, piese de teatru, între care se remarca şi drama „Caterina Varga”. A publicat în pertigioase reviste ale timpului precum „Tribuna”, „Semănătorul”, „Luceafărul”, „Universul”. S-a căsătorit cu Alexandru Hodoş, cunoscut mai ales prin pseudonimul literar Ion Gorun. Acesta, prieten cu Caragiale, a scris ca şi amicul său, schiţe umoristice din viaţa bucureştenilor. Împreună cu soţia sa a condus multă vreme o revistă literară. 
Acţiunea cărţii pentru copii apărută în 1921 este plasată în Câmpina, acolo unde personajul principal, Rodica, îşi trăieşte  copilăria şi adolescenţa. 
Am selecţionat câteva fragmente care introduc cititorul în viaţa oraşului din acele vremuri. „Rodica a învăţat să cânte la pian. A făcut progrese uimitoare şi nu e de mirare că în Câmpina, când ieşea la plimbare cu mămica, toate fetiţele se uitau după ea şi exclamau: Rodica, Rodica! Ştie să cânte la pian. Rodica după ce a învăţat să citească notele de pian, ar fi vrut să citească „Universul” pe care îl aducea tata în fiecare zi din oraş. A învăţat să citească, mămica fiindu-i o bună învăţătoare. Şi teatru a jucat Rodica. O ceruse doamna directoare de la mămica, deşi nu era încă elevă. A jucat aşa de bine pe Viorica din „Puşculiţa” – câteva săptămâni s-a vorbit în Câmpina de succesul ei nemaivăzut la un teatru de copii. (…) Tatăl era funcţionar la o mare societate petroliferă”. 
Într-o zi, tatăl îşi anunţat familia că nemţii au năvălit în Belgia şi a început războiul. Copil fiind, Rodica era îngrozită de veştile care veneau de pe frontul belgian, de atrocităţile comise de armata germană, pe care le afla din ziarele noastre. În vârtejul războiului, a fost prinsă peste câţiva ani şi România: „Peste câteva zile, tăticu veni acasă tremurând de emoţie: – S’a rupt frontul la Predeal. La Câmpina începu exodul. Zilnic se întorceau de pe front frânturi de armată în retragere desperată şi povesteau de primejdia grozavă ce ameninţă ţara. (…) Toţi funcţionarii de la petrol primiseră ordin că trebuie să dea ei singuri foc sondelor, să distrugă instalaţiile izvoarelor de păcură, ca duşmanul să nu se poată folosi de ele; apoi să se refugieze în Moldova. (…) Făcură o zi întreagă drumul până la Ploieşti, căci şoseaua era baricadată de trupe şi trăsuri, care cu muniţii şi automobile frânte. Lungi convoaie de răniţi, care nu încăpuseră în trăsuri, se târau osteniţi în noroiul şoselei. Mulţi dintre ei cădeau şi rămâneau culcaţi în şanţuri, adormiţi pe vecie. (…) În dreapta şi în stânga, de-a lungul Prahovei şi pe sub poalele munţilor, pretutindeni grămădeală de oameni, femei şi copii, mai ales mulţi copii. Care cu boi încărcate cu bagaje, viţei, purcei, păsări şi vaci cu lapte legate de care sau mânate în cireadă. (…) În zare începură să zboară mici fulgi negri ca de hârtie arsă şi cu miros înăbuşitor se răspândiră în aer. Apoi o explozie puternică cutremură pământul şi deodată se lumină întreaga vale de un foc îngrozitor. Se dăduse foc la Câmpian sondelor şi marelui rezervor de păcură. Scântei aprinse umpleau acum atmosfera şi focul dogorea din toate părţile ca dintr’un cuptor încins”.
Cu mare greutate, într-un tren supraaglomerat, unde au intrat pe fereastră, familia a ajuns la Iaşi. În cei doi ani de refugiu într-un oraş bântuit de tifos şi foamete, mica Rodica a fost reazemul familiei, ajutându-şi mama bolnavă şi sora de câţiva ani. Multe greutăţi şi dezamăgiri a îndurat în această perioadă. A avut totuşi timp să se ducă şi la şcoală. Acolo a primit într-o zi vestea că la Câmpina s-au refăcut sondele arse, distruse de război. S-a reînfiinţat şi societatea pe care o administrase tatăl ei înainte de război şi acum acţionarii îl rechemau la vechiul post. A fost o explozie de bucurie: „- La Câmpina! La Câmpina! Astăzi puţini copii mai au în sufletul lor cultul acela al căminului, al casei unde s-au născut… Rodica îşi iubea oraşul ei cu pasiune. Când la Iaşi la şcoală doamna o întrebase care este oraşul cel mai frumos din România, a răspuns fără ezitare: Câmpina!”
A revenit la Câmpina, în oraşul care împreună cu întreaga Românie mare începuse să se refacă. În regiunea binecuvântată de bogăţia izvoarelor petrolifere a terminat liceul cu notă  maximă. „Profesoarele o iubeau nespus şi fiecare dintre ele ar fi vrut ca fetiţa să urmeze la facultate materia pe care o preda ea. Doamna directoare, o excelentă profesoară de filozofie şi de franceză, susţinea că Rodica trebuie neapărat să studieze literele, căci avea o aptitudine deosebită pentru pătrunderea estetică a vieţii. (…) Iar limba franceză o vorbea ca niciuna din elevele liceului, cu accent pur parizian. Profesoara de muzică o cerea pentru Conservator şi toate la un loc o discutau pentru scenă, arta dramatică. Căci Rodica, de câte ori se aranja vr’un festival cu reprezentare de teatru, escela prin interpretare şi o dicţiune bine nuanţată. Ea avea predilecţie pentru ştiinţe, urmărind mereu ideea ei să se înscrie la Medicină. Luă bacalureatul la Ploieşti, întâia dintre toate. (…) Rodica avea bagajul făcut, doldora cu certificatele, cărţile ei scumpe, gata de plecare la Bucureşti la Facultatea de Medicină. Câte planuri îşi făcea copila de viitor (…) să cucerească ştiinţa cea mai grea! Să străbată tainele întunericului tuturor boalelor omeneşti, ca să afle izvoare noi de vindecare, mai ales a copiilor, căci Rodica îşi repeta în gând lozinca care o determinase să apuce profesiunea de medic. Copiii nu trebuie să moară!”
Autoarea continuă cu amintirile Rodicăi de sub nucul din grădina părintească şi din pădurea de la Piţigaia. Într-o vilegiatură la Sinaia, avea să cunoască un tânăr care îşi pregătea doctoratul în drept şi astfel  s-a ales praful de proiectul cu medicina. 
„La Câmpina fierbeau de ciudă profesoarele, fete bătrâne cele mai multe dintre ele; cum? De ce s’a întâmplat «sacrilegiul» acesta? Să ni-o ia pe Rodica, mândria, fala liceului din Câmpina?”
Cartea s-a bucurat de mare succes, apărând în trei ediţii. Acum câteva zile (la „Nenea Cărţi”, buchinistul câmpinean) am găsit ediţia a treia, apărută la Bucureşti în 1933. „Rodica. În vârtejul răsboiului” a fost prima carte pe care am citit-o în copilărie, când eram în clasele primare. După 70 de ani am recitit-o cu aceeaşi plăcere, plimbându-mă prin oraşul tinereţii mele.  
Alin CIUPALĂ

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare