Știri

ROATA NOROCULUI. John Filcea, o viaţă de la capăt

În anii ’60 ai secolului trecut, în scurta perioadă de destindere care a urmat după declaraţia din aprilie, când Gheorghe Gheorghiu Dej a ieşit de sub tutela Moscovei, au început să se organizeze de către ONT excursii în ţările capitaliste. La un preţ convenabil, cam un sfert din salariul mediu de atunci, puteai să faci lejer o călătorie la Constantinopol sau la Viena. Acest început de liberalizare a călătoriilor în străinătate a deschis însă o poartă şi pentru cei care, atraşi de mirajul occidentului, doreau să fugă din ţară. Au fost cazuri când dintr-un grup de 40 de excursionişti, plecaţi cu autocarul la Viena, se mai întorcea în ţară doar şoferul. 
În acea perioadă aveam doi prieteni apropiaţi, care au pus la cale o astfel de evadare. Unul era Nelu Filcea, un tânăr atletic şi viril, bine cunoscut în tot oraşul pentru ţinuta sa elegantă şi năzbâtiile pe care le făcea. Celălalt, Florin Anton, poreclit de prieteni Alfonse, avea delicateţea şi trăsăturile unui actor de cinema celebru în acea vreme, Gérard Philipe şi  era proaspăt absolvent al Facultăţii de Stomatologie, fiind repartizat la dispensarul Rafinăriei. Fără să spună nimănui din cercul lor mare de prieteni câmpineni, cei doi s-au înscris pentru o excursie la Istanbul şi după ce au petrecut toată noaptea la nunta unui amic, dimineaţa au plecat de la Ploieşti cu autocarul Oficiului Judeţean de Turism, pe un drum care pentru ei era fără întoarcere. Amândoi aveau motive destul de întemeiate să plece din România. Cei care au revenit în ţară spuneau că în autocar au fost de o veselie nebună, distrând cu glumele lor tot grupul de turişti. Ajunşi la Istanbul, au dispărut imediat, cerând azil politic. 
Azilanţii, cum erau numiţi, erau dirijaţi de autorităţile de acolo spre lagărul din localitatea Latina, în apropiere de Roma. Alfonse a putut să mai rămână în Turcia, unde a lucrat ca stomatolog un an de zile, câştigând bine şi pregătindu-se pentru emigrarea în America. Nelu Filcea a ajuns însă în lagărul de lângă Roma, unde a stat o perioadă destul de lungă. 
Nelu provenea dintr-o familie bogată. Tatăl său, Ionică Filcea, avea o cârciumă pe strada Griviţei, la intersecţie cu strada Castanilor, unde poposeau, la ieşirea din serviciu, toţi funcţionarii societăţilor petrolifere ce aveau sediile în apropiere. Ionică Filcea îşi dorea să extindă afacerea şi construise un mare imobil pe strada Kogălniceanu (cunoscută azi cu numele de Bolta Rece), unde voia să deschidă un restaurant modern şi unde la etaj avea şi apartamente pentru familia sa. Nu au apucat să locuiască nici măcar o zi în casa pentru care munciseră o viaţă, deoarece le-a fost confiscată prin legea naţionalizării din 1949. Li s-a repartizat pentru familia lor, părinţii, Nelu şi sora lui, o singură cameră, în casa inginerului Chira (închis atunci pentru motive politice şi cu averea confiscată). 
Gospodari şi cu simţul afacerilor, părinţii lui Nelu nu s-au lăsat doborâţi de vitregia vremurilor; se ocupau cu achiziţii de sticle şi borcane, reuşind în zece ani să strângă bani şi să-şi cumpere o casă pe strada Heliade Rădulescu, unde aveau acum condiţii de viaţă civilizată. Nelu s-a descurcat bine ca fiu de negustor; a avut probleme să-şi termine studiile, însă a făcut liceul la seral şi s-a angajat merceolog la combinatul de industrie locală „23 August”. Ca mulţi tineri de vârsta lui, visa să-şi poată cumpăra o motocicletă şi a reuşit să-şi ia una din cele mai bune motociclete de atunci, o Java, cu capacitate cilindrică mare, fiind un foarte abil conducător, demn de a concura la orice motocros. De la motocicletă a trecut la maşină şi a luat-o pe cea mai ieftină de atunci, un Trabant. Dar Nelu avea ambiţii mai mari, iar când a mai strâns ceva bani a vândut Trabantul şi a pus toţi banii pe un carnet de CEC, aşteptând să găsească o maşină de ocazie mai bună. Neşansa a făcut ca, în timp ce se afla pe litoral, din camera de hotel să i se fure atât cecul, cât şi buletinul. A anunţat imediat miliţia, dar reclamaţia a rămas nerezolvată. De la diferite agenţii din ţară, hoţul care avea buletinul lui, dar cu poza schimbată, i-a retras toţi banii. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul pentru Nelu Filcea.
Alfonse (porecla îi devenise un al doilea nume) rămăsese de mic orfan de mamă. Fusese crescut cu multă dragoste de sora lui cea mare, la care ţinea enorm, dar care fiind bolnavă de inimă, a murit de tânără. Îndurerat de pierderea fiinţei care-i era cea mai apropiată şi nemulţumit de condiţiile de la locul de muncă, s-a înţeles cu Nelu şi au pus la cale fuga din ţară. 
Începuturile au fost grele pentru amândoi. Nelu a stat în lagăr până când s-a format un lot din cei care cereau azil politic în SUA. Fiind destul de numeroşi, umpluseră un avion, care a plecat din Roma cu destinaţia New York. Mai târziu, când a revenit în ţară, îmi povestea că majoritatea aveau studii superioare, fiind ingineri, economişti ori medici. În avion îi auzea cum îşi făceau planuri ambiţioase să-şi deschidă firme, cabinete, să înceapă afaceri în domeniul în care erau pregătiţi. Auzindu-i, prietenul meu bombănea: „Fir-aţi ai dracului. Poate ne pun ăştia, când ajungem, să săpăm nişte şanţuri!” Auzise el câte ceva în lagăr. Aproape că aşa a fost. Odată ajunşi acolo, n-a contat pregătirea. De la biroul de emigrări, după formalităţile legate de azilul politic, au fost repartizaţi la locuri de muncă modeste. Cu francheţe, Nelu mi-a mărturisit că l-au trimis să lucreze ca muncitor necalificat la căile ferate. 
El, care la Câmpina schimba serviciu după serviciu, fiind un tip rebel şi nonconformist, a trebuit să se alinieze rapid stilului de viaţă american. În acea perioadă, i-a trimis o ilustrată fostului său şef din Câmpina, cu un text scurt: „Succes în construirea socialismului”, cu o specificare lângă adresă: „La coadă la pâine”. Câţiva ani buni s-a întors la pasiunea lui pentru motocicletă, voiajând prin toate statele americane. A avut un accident grav, în urma căruia i s-au făcut nişte analize extrem de scumpe şi ne povestea că a avut noroc cu asigurarea socială, pe care în America dacă nu o ai, mori pe şanţ, nu se uită nimeni la tine. Nelu a călătorit mult şi în străinătate. Trimitea prietenilor câmpineni ilustrate cu stadionul Marakana din Brazilia sau din alte locuri exotice. A cunoscut lume deosebită, chiar din cercuri înalte, între alţii şi pe John Lenon, unul dintre membrii Beatles. 
A muncit din greu, ajungând în timp, aşa cum spunea chiar el, pe un post „între şef şi muncitor” şi a rămas în serviciul căilor ferate până la pensionare. Câştigând bine, şi-a închiriat o garsonieră confortabilă în centrul New York-ului, lângă celebrul Central Park din Manhattan. Se plimba pe aleile parcului folosind rolele, care în America era un sport foarte practicat. Norocul care l-a însoţit întotdeauna l-a ajutat să-şi găsească şi o soţie deosebită. Tânără, frumoasă, îngăduitoare la toate nebuniile lui, Cristina i-a rămas până astăzi o soţie devotată. După ce s-a căsătorit, un văr de-al său, inginerul Niculescu din Câmpina, ajuns şi el în America, ne spunea că îl vedea mereu împreună cu soţia făcând ture cu bicicleta pe aleile parcului, fiind o pereche foarte reuşită care atrăgea atenţia turiştilor. Mai târziu, Nelu a găzduit în locuinţa sa mulţi câmpineni care l-au vizitat şi mărturiseau că trăieşte pe picior mare. 
Pentru a-şi spori veniturile, în weekend se angajase la o firmă de taximetre de lux, unde era bine plătit. Odată, ne-a relatat o întâmplare extraordinară petrecută în acea perioadă. Era o zi urâtă de sfârşit de noiembrie, când peste New York cădea o burniţă rece. În weekend, centrul oraşului era gol. Neavând clienţi, pe când se retrăgea cu maşina spre garajul firmei, a observat doi bătrânei încărcaţi de valize, care stăteau pe trotuar aşteptând disperaţi un taxi. S-a apropiat de bordură, a deschis uşa şi a strigat plin de entuziasm: „Hello, Câmpina! Ce mai face Muchi?” Cei doi erau apreciatul medic câmpinean Tică Ionescu şi soţia lui. Pe când era student la Cluj, dl. Ionescu a stat în gazdă la o familie de evrei bogaţi. În timpul dictatului de la Viena, când evreii din nordul Ardealului erau deportaţi de unguri în lagărul de la Auschwitz, s-a căsătorit cu fiica gazdei, salvând astfel familia de la deportare. Neavând copii, s-au ataşat de un frumos câine de rasă pe care îl ştia tot oraşul, Muchi, un fel de celebritate locală. Familia Ionescu emigrase în Italia, dar pentru că nu reuşiseră să se acomodeze acolo, au plecat la New York. Când i-a întâlnit Nelu, erau în prima lor zi pe pământ american. Atunci când au auzit salutul lui – „Hello Câmpina”, le-au căzut valizele din mână. 
Nelu şi-a luat cetăţenie americană, devenind John şi astfel, având paşaport american, a putut să revină în România. În 1971 a fost primul câmpinean fugit care s-a întors ţară. Îşi impresiona prietenii, aruncând pur şi simplu cu banii. Moştenise casa părintească şi aici îşi invita amicii la nişte chefuri care se prelungeau până târziu. Era foarte bine păstrat pentru un pensionar, părând cu mult mai tânăr faţă de vârsta sa reală. Ne uluia la petreceri când deschidea sticlele de bere cu dinţii, bucurându-se de o dantură perfectă. 
În prezent a plecat din New York, cumpărându-şi o vilă spaţioasă în Florida, unde îşi tot invită adesea prietenii câmpineni. 
Florin Anton, ajuns şi el la New York, a trebuit să dea multe examene pentru a-şi echivala studiile de medic stomatolog. Fiind foarte bun dentist, a prosperat repede. Făcea implanturi, care în vremea aceea erau o noutate. Şi-a deschis o clinică cu mulţi angajaţi, frecventată de bogătaşii New York-ului. După ’90, mulţi prieteni câmpineni l-au vizitat în America, rămânând impresionaţi de reuşita lui în ţara tuturor posibilităţilor. Nelu povestea că amicul nostru comun lua micul dejun la un restaurant ultraelegant, unde pentru două ouă şi o cafea plătea 100 de dolari, fiind înconjurat de societatea înaltă a marelui oraş din care făcea acum parte. Având un cont respectabil în bancă, Alfonse şi-a făcut o vilă deosebită într-o staţiune alpină, încărcată cu multe lucruri de valoare. O boală cumplită însă l-a măcinat, secătuindu-l de toate puterile. În cel mai greu moment al vieţii, a fost îngrijit cu devotament de prietenul lui câmpinean, căruia i-a lăsat ca amintire toate diplomele sale de medic stomatolog obţinute la universităţi de prestigiu americane, precum şi câteva cărţi şi albume valoroase, pe care am avut ocazia să le admir. 
Alin CIUPALĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare