„Îmi plăteşti dacă vrei să-ţi spun!”
Trec într-una din zilele de la jumătatea acestei luni, local, prin pietrişul unei uliţi de ţară, în căutarea unei adrese. Încurcat, la o răspântie, nevrând să rătăcesc drumul, întreb un băiat – singurul aflat în preajmă – care, cu o nuia în mână „se lupta”, pe marginea drumului, voiniceşte, cu frunzele mari, verzi, ale unor brusturi uriaşi -, adresa cu pricina.Fără să se oprească din „preocuparea” sa închipuit donquijotească, îmi răspunde franc, atât de contemporan: „Îmi plăteşti dacă vrei să-ţi spun!”
Local, pe strada Calea Doftanei, undeva pe stânga, înainte de intersecţia cu calea ferată, cineva a bătut mai sus şi mai jos de-a roata trunchiului de salcâm de pe marginea străzii care îi veghează de atâta vreme cu umbra sa intrarea în curte, mai multe cuie masive în care, în zilele când vine maşina salubrităţii să strângă gunoiul, agaţă dis-de-dimineaţă o mulţime multicoloră de pungi, saci ori vechi vase din tablă, cărora le-a improvizat baiere de sârmă, pline doldora cu gunoiul adunat peste săptămână.
Prostul gust şi cinismul grotesc al unui astfel de gest inutil te face, trecând pe acolo şi văzând trunchiul astfel pavoazat de sus până jos, să exclami: „Doamne, ce mulţi urcă, încă, nucile în pod cu ţăpoiul!”
Prostul gust şi cinismul grotesc al unui astfel de gest inutil te face, trecând pe acolo şi văzând trunchiul astfel pavoazat de sus până jos, să exclami: „Doamne, ce mulţi urcă, încă, nucile în pod cu ţăpoiul!”
Ion T. ŞOVĂIALĂ
