Ascensiune şi decadenţă
- Din când în când, fără a o lăsa să se murdărească prea tare, îşi spală maşina, trasă zi de zi sub balcon. Profită, vezi, de gura de canalizare – „Dumnezeu a vrut aşa!” -, existentă tocmai aici. Îl observ mai de fiecare dată. Coboară cu un burete mare cu care, meticulos, o şterge de la un capăt la latul, atent să nu cumva să o zgârie.Nu uită, însă, niciodată ca înainte de a coborî (locuieşte la II)… să arunce peste ea, de la înălţimea balconului apartamentului, câteva… găleţi cu apă.
- Şi-a cumpărat… o pisică. Şi de atunci, noapte de noapte, se plimbă cu ea… pe acoperiş.
- Rupt, răvăşit… îmi apare în faţă brusc, gata-gata să nu-l mai cunosc. Şi doar abia ce ne despărţisem. Era întocmai cum îl ştiam de o viaţă: aranjat, pedant, elegant, ce mai, „ca scos din cutie”. Tocmai intra spre casă… „Ce-i cu tine, zic?” Şi ne mai putând să rostesc niciun cuvânt din lipsă de aer – (perplexitatea mă sufoca pur şi simplu) -, arăt cu degetul spre ţinuta lui, aflată în cea mai mare dezordine. Înţelegând ce vreau să spun, îmi răspunde calm, ca şi când nu se întâmplase nimic: „Nevastă-mea…, m-a întors iar pe dos!”
- Pe femeie o întâlneşti adesea. Trece, târându-şi pe cimentul ori asfaltul străzilor, cizmele mari, rupte, din cauciuc. Zdrenţele de pe ea, cu greu îţi poţi imagina că au fost, cândva, haine. Şi pe deasupra strălucesc de necurăţenie. O vezi întotdeauna căutând în habele cu gunoi. Nu ştiu cine este şi nici de unde vine ori unde se duce, dar lucrul ce atrage atenţia de fiecare dată asupra sa este câinele dalmaţian ce o însoţeşte invariabil, peste tot. Mare, murdar, îl trage de un capăt de sfoară înodată după gât. E bătrân sau numai bolnav. Liniştit, o urmează docil, cu capul plecat, umil parcă. De câte ori îi întâlnesc îi privesc curios, ca şi când abia atunci îi văd prima dată. Un tablou. Ascensiune şi decadenţă.
Ion T. ŞOVĂIALĂ