Christian Crăciun s-a născut în localitatea prahoveană Floreşti, la data de 13 decembrie 1953. În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, mai apoi obţinând doctoratul în Filologie. În afară de activitatea sa pedagogică neîntreruptă de aproape 40 de ani la catedra Colegiului „I. L. Caragiale” din Moreni, Christian Crăciun este un fenomen literar ce păstrează vie arta scrisului, fiind un strălucit eseist, publicist şi critic literar.
Colaborator al publicaţiei noastre încă de la înfiinţare, Christian Crăciun se comportă asemenea unei picături chinezeşti, „torturându-şi” cititorii cu viziunea incomodă asupra realităţilor româneşti, pe care le prezintă cu cadenţă săptămânală în „Oglinda de Azi”.
– Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este atrasă mai degrabă de vulgarităţile mondenilor zilei, în care tineretul a devenit o victimă a sistemului de învăţământ şi unde modul în care se face politică frizează ridicolul?
– Nu este facil. Arta este opusul vulgarității (și a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P… și F…, ci cu totul altceva). Și cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur și de pretențiile pe care le ai față de tine, de ceilalți, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audiență mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat își află totdeauna publicul său. Ca rol social, mi-e groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune lucruri neconvenabile maselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E văzut ca un parazit, o ciudățenie, și nicidecum ca lider de opinie. E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuție aparte. (Adaug neapărat că, în linia „paradoxului românesc” dublată de o criză a autorlâkului, se scrie și se publică enorm și enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băștinaș al jelaniei din toate cele. Deci nu mă plâng „că nu se citește”. Și subliniez că nu pe tineri îi fac vinovați. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcție de domiciliu sau de pregătirea școlară. Știm doar că suntem pe ultimul loc la cărțile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt, de cele mai multe ori, copiii unor adulți care nu citesc. Iar școala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupație inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Nu cultivă în nici un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generația mea este privilegiată: noi am și citit cărțile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puțin acceptabil și „device-urile” actuale. Deci ne putem îmbogăți de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conținut și în forma de transmitere), fie ei și programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia lor! Dar, atenție, nu se poate fără politică, prin care înțeleg asumarea conștientă de către cetățean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură.
– Cum şi când v-aţi dat seama că sunteţi sortit cuvântului scris?
Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimașă și de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărțile citite. M-a învățat cum se citește o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepționali, facultatea, mi-am dat seama – probabil din timpul liceului, când am publicat primele texte? – că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experiența mea culturală. Încă pentru mine omul este esențialmente cultură și abia apoi altceva. Anticipez aici și întrebarea despre eseu.
– Unde v-aţi făcut debutul?
– Cred că în revista Liceului „I.L. Caragiale” din Ploiești, cu poezii. Se putea altfel? Apoi am trecut în revistele studențești și în revistele literare oficiale la eseuri și comentarii literare. Trebuie să-ți spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu și public și mai greu. Nu am vanități auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, la peste 50 de ani, cu volumul de eseuri „Intrări în labirint”.
– Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scriere, v-aţi oprit asupra eseului. De ce?
– Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potrivește cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele și uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă – am explicat asta în prefața ultimei cărți, „Lectio Incerta” -, ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuție. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauți. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafețe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ține de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei și a dezordinii mele.
– Câte dintre eseurile pe care le-aţi semnat poartă amprenta sufletului d-voastră?
– Eiii, toate. Cel puțin așa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există și așa ceva!) ai primei cărți (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, și mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Și sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenția că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid.
– Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi?
– Cum ți-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puțin față de cât aș vrea și de cât ar trebui. Zi de zi.
– Sunteţi, totodată, un talentat şi foarte apreciat editorialist. Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi săptămânal în ziarul nostru?
– Publicistica „politică” – deși, de o vreme și aici am cam alunecat spre eseistică -, e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate și actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă. Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar și mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpățânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmații insolente, incomode. Doare, și injuriile primite sunt o bună dovadă.
– Ce înseamnă pentru d-voastră această activitate jurnalistică?
– O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească și mondială ni le oferă din abundență. Mulți mi-au spus că e pierdere de timp, risipire inutilă de forțe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunțasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simțit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simțeam și gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust și o exprimare mai puțin sofisticată. E vorba și de îngrădirile de spațiu, un exercițiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine.
– Vă mai surprind în mod plăcut elevii d-voastră? Îi mai regăsiţi pe cei de ieri în cei de astăzi?
– Sunt multe asemănări și multe diferențe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufletești și spirituale ale tinerilor nu s-au schimbat esențial, chiar dacă și nouă și lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoți din presiunea mediului, chiar și pe cei mai inteligenți. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuție aici, bucuria e când un tânăr îți spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeați dvs. și căreia nu i-am dat atunci atenție, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să spun nimic despre predarea literaturii în școală, care a ajuns o jalnică caricatură (cacofonia este intenţionată). Dacă știi să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinerețea lor, uneori mi-e rușine că-i „vampirizez”.
– Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune?
– În egală măsură, dacă-l respecți pe Ce, dai maximă atenție lui Cum.
– Pe o cunoscută reţea de socializare le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, „Doza de Cioran”? De ce recomandaţi această doză? De ce Cioran şi nu altcineva?
– Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbește despre noi fără ifose, pentru că e disperat și vital în același timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolență, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebunește la bătrânețe, pentru lapidaritate, pentru că a știut să nu devină „la modă”, pentru…
– Ce regrete aveţi pe plan profesional?
– Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari și mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare și formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte.
– În 2002 aţi scris un eseu intitulat „Ce citesc scriitorii?”. Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun?
– De câțiva ani, mai puțină literatură propriu-zisă și mai multă eseistică filosofică și politică, teologie, istorie, filozofie… de astea….
– Ce cuvinte vă plac cel mai mult?
– Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonoritățile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe. Am și avut în tinerețe o rubrică, într-o revistă de cultură, în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre și punte, a înțărca, a cădea pe gânduri, test și țest, în cerul gurii etc. Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă.
– Dacă vi s-ar putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea?
– Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.
Andreea Ştefan
