Anul 1918 a fost
o trecere rapidă de la agonie la extaz pentru întreaga ţară, inclusiv pentru
prahovenii greu încercaţi în toamna anului 1916, secătuiţi de resurse în anul
1917. După luptele înverşunate din vara anului 1917, frontul s-a stabilizat şi
a rămas în mare măsură neschimbat, câştigurile teritoriale ale germanilor fiind
minore. Observându-se rezistenţa, determinarea şi, nu în ultimul rând, dotarea
Armatei Române, care acum se bătea de la egal cu cea germană şi era chiar
superioară celei austro-ungare, Comandamentul german nu a mai fost dispus să
organizeze o altă ofensivă. Timpul şi disoluţia Rusiei jucau în favoarea
Germaniei. Situaţia din România, atât
cea ocupată de Puterile Centrale, unde se afla şi Prahova, cât şi treimea
rămasă liberă (Moldova), a fost strâns legată de situaţia din Imperiul Ţarist,
singurul aliat din cadrul Antantei cu care România colabora direct, chiar pe
front, având în vedere că frontul românesc a fost încă din 1916 prelungirea
celui Oriental, care opunea din 1914 Imperiul Ţarist celui German şi
Austro-Ungar.
o trecere rapidă de la agonie la extaz pentru întreaga ţară, inclusiv pentru
prahovenii greu încercaţi în toamna anului 1916, secătuiţi de resurse în anul
1917. După luptele înverşunate din vara anului 1917, frontul s-a stabilizat şi
a rămas în mare măsură neschimbat, câştigurile teritoriale ale germanilor fiind
minore. Observându-se rezistenţa, determinarea şi, nu în ultimul rând, dotarea
Armatei Române, care acum se bătea de la egal cu cea germană şi era chiar
superioară celei austro-ungare, Comandamentul german nu a mai fost dispus să
organizeze o altă ofensivă. Timpul şi disoluţia Rusiei jucau în favoarea
Germaniei. Situaţia din România, atât
cea ocupată de Puterile Centrale, unde se afla şi Prahova, cât şi treimea
rămasă liberă (Moldova), a fost strâns legată de situaţia din Imperiul Ţarist,
singurul aliat din cadrul Antantei cu care România colabora direct, chiar pe
front, având în vedere că frontul românesc a fost încă din 1916 prelungirea
celui Oriental, care opunea din 1914 Imperiul Ţarist celui German şi
Austro-Ungar.
Reputatul istoric britanic Orlando
Figes [1] menţionează multe din
cauzele care au dus la sucombarea totală din anul 1917. De la incompetenţa
abisală a comandanţilor militari, toţi nobili fără experienţă pe câmpul de
luptă, dar agreaţi de Curte (printre puţinii comandanţi capabili a fost şi
Brusilov), lipsa unei structuri de comandă clare, proasta dacă nu inexistenta
comunicare între ele (prin curieri!), stocurile de armament care s-au terminat
după câteva săptămâni, haosul dotării infanteriei (militarii ruşi era înarmaţi
cu zece tipuri diferite de puşti, care aveau nevoie de zece tipuri diferite de
gloanţe, având alte calibre), necunoaşterea tacticilor moderne, până la
desconsiderarea săpării de tranşee adevărate, menite a-i proteja pe militarii
din prima şi a doua linie de tirul artileriei grele, pierderile mari pe care
le-a suferit corpul ofiţeresc de profesie (60.000) şi care nu mai puteau fi
înlocuite, continuarea atitudinii superioare a ofiţerilor faţă de subordonaţi
în vechea tradiţie, conflictul intern social între ofiţerii nobli şi
soldaţii-ţărani, care de cele mai multe ori nu înţelegeau de ce şi pentru cine
luptă, motivaţia lor naţionalistă fiind mai degrabă inexistentă. Ceea ce ţine
de domeniul evidenţei (istorice) este faptul că însăşi inima politică a Rusiei
(ţarul, consilierii săi, miniştri etc.) era profund cangrenată printr-un
amestec spectaculos de prostie, autism, încăpăţânare şi beţie a puterii.
Figes [1] menţionează multe din
cauzele care au dus la sucombarea totală din anul 1917. De la incompetenţa
abisală a comandanţilor militari, toţi nobili fără experienţă pe câmpul de
luptă, dar agreaţi de Curte (printre puţinii comandanţi capabili a fost şi
Brusilov), lipsa unei structuri de comandă clare, proasta dacă nu inexistenta
comunicare între ele (prin curieri!), stocurile de armament care s-au terminat
după câteva săptămâni, haosul dotării infanteriei (militarii ruşi era înarmaţi
cu zece tipuri diferite de puşti, care aveau nevoie de zece tipuri diferite de
gloanţe, având alte calibre), necunoaşterea tacticilor moderne, până la
desconsiderarea săpării de tranşee adevărate, menite a-i proteja pe militarii
din prima şi a doua linie de tirul artileriei grele, pierderile mari pe care
le-a suferit corpul ofiţeresc de profesie (60.000) şi care nu mai puteau fi
înlocuite, continuarea atitudinii superioare a ofiţerilor faţă de subordonaţi
în vechea tradiţie, conflictul intern social între ofiţerii nobli şi
soldaţii-ţărani, care de cele mai multe ori nu înţelegeau de ce şi pentru cine
luptă, motivaţia lor naţionalistă fiind mai degrabă inexistentă. Ceea ce ţine
de domeniul evidenţei (istorice) este faptul că însăşi inima politică a Rusiei
(ţarul, consilierii săi, miniştri etc.) era profund cangrenată printr-un
amestec spectaculos de prostie, autism, încăpăţânare şi beţie a puterii.
În toamna şi iarna anului 1917,
deja Armata Rusă nu mai exista pe front (dacă la începutul lui noiembrie 1917
erau 1.200.000 militari, în ianuarie 1918 rămaseseră 50.000), ea devenind chiar
mai periculoasă decât inamicul.
deja Armata Rusă nu mai exista pe front (dacă la începutul lui noiembrie 1917
erau 1.200.000 militari, în ianuarie 1918 rămaseseră 50.000), ea devenind chiar
mai periculoasă decât inamicul.
Iată cum descriu plastic situaţia doi
contemporani, militari pe frontul din Moldova (dramaturgul Victor Ion Popa şi viitorul istoric Gheorghe Brătianu):
„În ziua aceea însă, vrednica oștire a
țarului s-a lehămeţit și de cărți, și de prietenie. A strâns catrafusele bogate
și-a pornit înapoi, singurică și senină, cântând de huiau văile păduroase,
coruri de pustiu și tristețe. (…) Conştiinţi curate plecau spre treburile
lor. Urgia nouă, din cotloanele ei îndepărtate, avea glas mai tare decât
vaierul unui biet ogor străin. Era firesc”.
contemporani, militari pe frontul din Moldova (dramaturgul Victor Ion Popa şi viitorul istoric Gheorghe Brătianu):
„În ziua aceea însă, vrednica oștire a
țarului s-a lehămeţit și de cărți, și de prietenie. A strâns catrafusele bogate
și-a pornit înapoi, singurică și senină, cântând de huiau văile păduroase,
coruri de pustiu și tristețe. (…) Conştiinţi curate plecau spre treburile
lor. Urgia nouă, din cotloanele ei îndepărtate, avea glas mai tare decât
vaierul unui biet ogor străin. Era firesc”.
Fiul prim-ministrului de la Iaşi,
tânărul Gheorghe Brătianu, aflat pe frontul din dreptul trecătorii Oituz,
observa şi el descompunerea fostei Armate Ţariste: „Ici colo câte un rus, fără arme, cu însemnele rupte de pe şepci şi
mantale. Ne privesc duşmănoşi, dar şi temători. Sunt încă bine îmbrăcaţi:
bluzele întregi, comode, curele noi, cizme înalte, mlădioase (..) În acest
detaşament de sacrificiu, nu mai e nici o unitate, nici o urmă a spiritului
comun de luptă şi de abnegaţie care face tăria unei oştiri”. În aceste
condiţii, era evident că trupele române nu puteau acoperi întregul front din
nordul Moldovei până la Galaţi (chiar şi în condiţiile în care România ar fi
avut spatele asigurat, ceea ce nu era cazul). Cele 15 divizii de infanterie
acopereau deja fiecare un sector de 22 de kilometri [2], fapt ce a obligat Guvernul de la Iaşi să ia în
considerare iniţial semnarea armistiţiului de la Focşani (care punea capăt
confruntărilor de pe frontul romanesc). Pacea de la Buftea (cum a intrat în
istorie) a fost semnată la 7 mai 1918 şi era mai degraba un diktat, ducând
printre altele şi la demobilizarea unei bune părţi a armatei române. 200.000 de
militari originari din Muntenia si Oltenia, care se aflau pe frontul din sudul
Moldovei şi care repurtaseră victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au
revenit la casele lor, stârnind un adevărat fior patriotic în zona ocupată,
care i-a deranjat vizibil pe ocupanţi. Armatei Române i s-a permis să mai păstreze
în vara anului 1918 doar 160.000-170.000 de militari, inclusiv cei din
diviziile staţionate în Basarabia, cu acordul germanilor, pentru a proteja şi
securiza provincia de incursiunile bolşevicilor -oricum cu 60.000-70.000 mai
mulţi soldaţi şi ofiţeri decât i-ar fi permis tratatul cu Puterile Centrale.
Nici nemţii nu ştiau exact câţi soldaţi mai sunt mobilizaţi, iar partea română
a făcut tot posibilul să ascundă şi cât mai multe muniţii şi armament (chiar în
cramele din Moldova). Întoarcerea demobilizaţilor de pe front avea să pună pe
jar autorităţile de ocupaţie.
tânărul Gheorghe Brătianu, aflat pe frontul din dreptul trecătorii Oituz,
observa şi el descompunerea fostei Armate Ţariste: „Ici colo câte un rus, fără arme, cu însemnele rupte de pe şepci şi
mantale. Ne privesc duşmănoşi, dar şi temători. Sunt încă bine îmbrăcaţi:
bluzele întregi, comode, curele noi, cizme înalte, mlădioase (..) În acest
detaşament de sacrificiu, nu mai e nici o unitate, nici o urmă a spiritului
comun de luptă şi de abnegaţie care face tăria unei oştiri”. În aceste
condiţii, era evident că trupele române nu puteau acoperi întregul front din
nordul Moldovei până la Galaţi (chiar şi în condiţiile în care România ar fi
avut spatele asigurat, ceea ce nu era cazul). Cele 15 divizii de infanterie
acopereau deja fiecare un sector de 22 de kilometri [2], fapt ce a obligat Guvernul de la Iaşi să ia în
considerare iniţial semnarea armistiţiului de la Focşani (care punea capăt
confruntărilor de pe frontul romanesc). Pacea de la Buftea (cum a intrat în
istorie) a fost semnată la 7 mai 1918 şi era mai degraba un diktat, ducând
printre altele şi la demobilizarea unei bune părţi a armatei române. 200.000 de
militari originari din Muntenia si Oltenia, care se aflau pe frontul din sudul
Moldovei şi care repurtaseră victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au
revenit la casele lor, stârnind un adevărat fior patriotic în zona ocupată,
care i-a deranjat vizibil pe ocupanţi. Armatei Române i s-a permis să mai păstreze
în vara anului 1918 doar 160.000-170.000 de militari, inclusiv cei din
diviziile staţionate în Basarabia, cu acordul germanilor, pentru a proteja şi
securiza provincia de incursiunile bolşevicilor -oricum cu 60.000-70.000 mai
mulţi soldaţi şi ofiţeri decât i-ar fi permis tratatul cu Puterile Centrale.
Nici nemţii nu ştiau exact câţi soldaţi mai sunt mobilizaţi, iar partea română
a făcut tot posibilul să ascundă şi cât mai multe muniţii şi armament (chiar în
cramele din Moldova). Întoarcerea demobilizaţilor de pe front avea să pună pe
jar autorităţile de ocupaţie.
 | |
| Un grup de germani în piaţa centrală a Ploieştiului, în timpul Primului Război Mondial. Sursa foto: Facebook / România de altădată |
Şi la Ploieşti au apărut probleme: „Din ce în ce mai mulţi demobilizaţi se
înapoiază acasă, trecând cu dezgust prin carantina şi vama politică de la
Focşani. Ei, însă aduc cu ei mult optimism şi dorinţa unei răfuieli cu ungurii
pentru Transilvania (…) Venirea demobilizaţilor a întărit atitudinea de
rezistenţă a ploieştenilor; s-a creat o distanţă între ostaşii nemţi, care erau
de fapt nişte funcţionari militarizaţi şi populaţia, care cu greu suporta
rechiziţiile şi restricţiile impuse pe
baza aşa-zisului tratat de pace”[3]. Însă domobilizaţii îşi găseau
vechile slujbe ocupate de alţii, mai ales în industria petroliferă şi pentru că
germanii nu aveau încredere în ei, deopotrivă ce până cu câteva luni în urma
luptaseră împotriva lor pe frontul din Moldova. Astfel încât demobilizaţii au
fost forţaţi să-şi găsească alte slujbe, de regulă necalificate, amuzant fiind
episodul în care trei foşti angajaţi ai rafinăriilor ploieştene, cu abilităţi
muzicale, au format o orchestră care a fost angajată de patronul berăriei
Moldavia.
înapoiază acasă, trecând cu dezgust prin carantina şi vama politică de la
Focşani. Ei, însă aduc cu ei mult optimism şi dorinţa unei răfuieli cu ungurii
pentru Transilvania (…) Venirea demobilizaţilor a întărit atitudinea de
rezistenţă a ploieştenilor; s-a creat o distanţă între ostaşii nemţi, care erau
de fapt nişte funcţionari militarizaţi şi populaţia, care cu greu suporta
rechiziţiile şi restricţiile impuse pe
baza aşa-zisului tratat de pace”[3]. Însă domobilizaţii îşi găseau
vechile slujbe ocupate de alţii, mai ales în industria petroliferă şi pentru că
germanii nu aveau încredere în ei, deopotrivă ce până cu câteva luni în urma
luptaseră împotriva lor pe frontul din Moldova. Astfel încât demobilizaţii au
fost forţaţi să-şi găsească alte slujbe, de regulă necalificate, amuzant fiind
episodul în care trei foşti angajaţi ai rafinăriilor ploieştene, cu abilităţi
muzicale, au format o orchestră care a fost angajată de patronul berăriei
Moldavia.
Tratatul de la Buftea impunea condiţii
draconice României (cedarea Dobrogei de sud, dar şi a unei bucăţi din Dobrogea
revenită României dupa 1878 Bulgariei, rectificări de graniţă în zona montană
în favoarea Austro-Ungariei, care aveau să ciuntească puţin şi din nordul
judeţului Prahova – întregul Predeal revenind Imperiului Austro-Ungar – gândite anume pentru a face mult mai dificilă
o posibilă nouă ofensivă românească peste Carpaţi). În cadrul prevederilor
tratatului, un loc important l-a jucat confiscarea de facto a petrolului din România
şi, mai ales din judeţul Prahova, de către Germania, căci petrolul era
concesionat Germaniei, care îl exploata prin intermediul societăţii petroliere
Mitteleuropa, timp de 90 de ani, practic până la epuizarea zăcămintelor din
pământ. Cum şi austro-ungarii doreau să beneficieze de petrolul prahovean, în
urma unor negocieri între aliaţi, o treime din acţiunile societăţii germane au
fost cedate austro-ungarilor. Societatea dispunea de drepturi extrateritoriale,
pentru că putea nu numai să exploateze câmpurile petrolifere deja existente,
dar şi să exproprieze terenurile unde s-ar fi descoperit noi zăcăminte.
Transportul produselor rafinate se realiza de către o altă societate pe acţiuni
(din care 55% reveneau Germaniei, pachetul majoritar, 25% Austro-Ungariei şi
doar 20% statului român, care deţinea această bogăţie naturală importantă).[4] Germanii nu s-au limitat
doar la această înrobire economică, punând mâna şi pe instalaţiile fluviale şi
pe căile ferate române. Practic, România nu ar fi fost altceva decât o colonie
germană deghizată.
draconice României (cedarea Dobrogei de sud, dar şi a unei bucăţi din Dobrogea
revenită României dupa 1878 Bulgariei, rectificări de graniţă în zona montană
în favoarea Austro-Ungariei, care aveau să ciuntească puţin şi din nordul
judeţului Prahova – întregul Predeal revenind Imperiului Austro-Ungar – gândite anume pentru a face mult mai dificilă
o posibilă nouă ofensivă românească peste Carpaţi). În cadrul prevederilor
tratatului, un loc important l-a jucat confiscarea de facto a petrolului din România
şi, mai ales din judeţul Prahova, de către Germania, căci petrolul era
concesionat Germaniei, care îl exploata prin intermediul societăţii petroliere
Mitteleuropa, timp de 90 de ani, practic până la epuizarea zăcămintelor din
pământ. Cum şi austro-ungarii doreau să beneficieze de petrolul prahovean, în
urma unor negocieri între aliaţi, o treime din acţiunile societăţii germane au
fost cedate austro-ungarilor. Societatea dispunea de drepturi extrateritoriale,
pentru că putea nu numai să exploateze câmpurile petrolifere deja existente,
dar şi să exproprieze terenurile unde s-ar fi descoperit noi zăcăminte.
Transportul produselor rafinate se realiza de către o altă societate pe acţiuni
(din care 55% reveneau Germaniei, pachetul majoritar, 25% Austro-Ungariei şi
doar 20% statului român, care deţinea această bogăţie naturală importantă).[4] Germanii nu s-au limitat
doar la această înrobire economică, punând mâna şi pe instalaţiile fluviale şi
pe căile ferate române. Practic, România nu ar fi fost altceva decât o colonie
germană deghizată.
O problemă spinoasă a fost
internarea de ostatici români de către administraţia germană, o formă de
retorsiune faţă de faptul că Guvernul român decisese să transporte într-o
Moldovă suprapopulată, suferindă de foame, inclusiv prizonierii/ ostaticii
cetăţeni ai ţărilor Puterilor Centrale care se aflau în România în august 1916
(şi din Prahova au fost reţinuţi oameni, având în vedere dezvoltarea
industrială a judeţului). Germanii au reţinut personalităţi politice importante
care rămăseseră în teritoriul ocupat şi care făcuseră politică antantofilă,
adică liberali şi conservator-democraţi (parlamentari, primari, prefecti şi
chiar ziarişti). Printre cei afectaţi au fost şi Vasile Cancicov sau Bacalbaşa,
care au lăsat în memoriile lor pasaje interesante despre aceste experienţe
neplăcute, dar care pot lăsa visător cititorul, care cunoaşte condiţiile în
materie de deportare impuse de sovietici şi N.K.V.D. Nemţii nu doreau să-i
extermine pe cei reţinuţi, ci doar să-i foloseasca drept monedă de schimb. Şi
din Prahova au fost internaţi în obscurul sat ialomiţean Săveni 38 de oameni,
în februrie 1917, care au fost urmaţi de alte 29 de personalităţi, la 12
octombrie 1917 (15 ploieşteni – deocamdată nu avem date despre originea
celorlalţi). O parte din aceştia au fost transportaţi, spre marea groază a lor,
în oraşul bulgar Troian. Toţi aceşti internaţi au revenit la casele lor în
februarie 1918 pentru că se ajunsese la un acord cu partea română, care i-a eliberat
pe prizonierii din Moldova.
internarea de ostatici români de către administraţia germană, o formă de
retorsiune faţă de faptul că Guvernul român decisese să transporte într-o
Moldovă suprapopulată, suferindă de foame, inclusiv prizonierii/ ostaticii
cetăţeni ai ţărilor Puterilor Centrale care se aflau în România în august 1916
(şi din Prahova au fost reţinuţi oameni, având în vedere dezvoltarea
industrială a judeţului). Germanii au reţinut personalităţi politice importante
care rămăseseră în teritoriul ocupat şi care făcuseră politică antantofilă,
adică liberali şi conservator-democraţi (parlamentari, primari, prefecti şi
chiar ziarişti). Printre cei afectaţi au fost şi Vasile Cancicov sau Bacalbaşa,
care au lăsat în memoriile lor pasaje interesante despre aceste experienţe
neplăcute, dar care pot lăsa visător cititorul, care cunoaşte condiţiile în
materie de deportare impuse de sovietici şi N.K.V.D. Nemţii nu doreau să-i
extermine pe cei reţinuţi, ci doar să-i foloseasca drept monedă de schimb. Şi
din Prahova au fost internaţi în obscurul sat ialomiţean Săveni 38 de oameni,
în februrie 1917, care au fost urmaţi de alte 29 de personalităţi, la 12
octombrie 1917 (15 ploieşteni – deocamdată nu avem date despre originea
celorlalţi). O parte din aceştia au fost transportaţi, spre marea groază a lor,
în oraşul bulgar Troian. Toţi aceşti internaţi au revenit la casele lor în
februarie 1918 pentru că se ajunsese la un acord cu partea română, care i-a eliberat
pe prizonierii din Moldova.
În mai 1918, profesorul I.A.
Bassarabescu, membru al facţiunii conservatoare a lui Marghiloman, devenit
prim-ministru, a preluat funcţia de prefect al judeţului Prahova, iar cum
situaţia din România părea a se soluţiona în favoarea lor, germanii au eliberat
fostul local al Prefecturii Prahova, nu înainte de a-l curăţa, cu tot
inventarul intact. Bucuria nemţilor nu a durat prea mult, căci veştile proaste
de pe frontul de vest s-au strecurat şi în Prahova, chiar dacă cenzura militară
germană făcea tot posibilul să împiedice răspândirea lor. Iar ploieştenii au
căpătat curaj, bombardând cu pietre, e drept sub adăpostul anonimatului, o
petrecere a militarilor germani care avea loc în Sala germană: „Au tras nemţii focuri în aer, dar au fost
mulţi cu capete sparte”.[5] Dar acesta nu a fost
singurul incident, altele fiind prilejuite de lipsurile mari în care se zbătea
populaţia. Nemulţumite de cantitatea de petrol lampant care se distribuia pe
cartele, femeile din mahalaua (cartier) Sfântul Sava din Ploieşti au intrat cu forţa în rafinăria Standard şi
au bombardat cu pietre birourile administraţiei, militarii germani care asigurau
paza intervenind şi producându-se astfel o busculadă.
Bassarabescu, membru al facţiunii conservatoare a lui Marghiloman, devenit
prim-ministru, a preluat funcţia de prefect al judeţului Prahova, iar cum
situaţia din România părea a se soluţiona în favoarea lor, germanii au eliberat
fostul local al Prefecturii Prahova, nu înainte de a-l curăţa, cu tot
inventarul intact. Bucuria nemţilor nu a durat prea mult, căci veştile proaste
de pe frontul de vest s-au strecurat şi în Prahova, chiar dacă cenzura militară
germană făcea tot posibilul să împiedice răspândirea lor. Iar ploieştenii au
căpătat curaj, bombardând cu pietre, e drept sub adăpostul anonimatului, o
petrecere a militarilor germani care avea loc în Sala germană: „Au tras nemţii focuri în aer, dar au fost
mulţi cu capete sparte”.[5] Dar acesta nu a fost
singurul incident, altele fiind prilejuite de lipsurile mari în care se zbătea
populaţia. Nemulţumite de cantitatea de petrol lampant care se distribuia pe
cartele, femeile din mahalaua (cartier) Sfântul Sava din Ploieşti au intrat cu forţa în rafinăria Standard şi
au bombardat cu pietre birourile administraţiei, militarii germani care asigurau
paza intervenind şi producându-se astfel o busculadă.
Şi la Câmpina, al doilea centru
industrial al Prahovei, au avut loc tulburări în dramaticul an 1918. La 3 iunie
ar fi fost executaţi la Câmpina trei civili care ar fi fost prinşi având aupra
lor materiale explozive, ei fiind acuzaţi că pregăteau un atac împotriva
armatei germane sau a instalaţiilor petrolifere (mai degraba) abia repuse în
funcţiune de către germani.[6] De asemenea, tot la
Câmpina s-a declanşat o grevă la care au luat parte 500 de muncitori de la
Atelierele Centrale Campina (ACC) care deserveau Rafinăria Steaua Română, şi
care reclamau condiţiile foarte grele de viaţă, fiind arestaţi 71 de muncitori
care au fost încarceraţi la închisoarea Doftana din apropiere, patru din ei,
probabil capii, primind un an de închisoare, restul doar 21 de zile de regim
sever (hrana era formată din nişte terci care se livra la fiecare două zile).
Cei patru au fost eliberaţi în noiembrie 1918, când germanii s-au restras din
România.[7]
industrial al Prahovei, au avut loc tulburări în dramaticul an 1918. La 3 iunie
ar fi fost executaţi la Câmpina trei civili care ar fi fost prinşi având aupra
lor materiale explozive, ei fiind acuzaţi că pregăteau un atac împotriva
armatei germane sau a instalaţiilor petrolifere (mai degraba) abia repuse în
funcţiune de către germani.[6] De asemenea, tot la
Câmpina s-a declanşat o grevă la care au luat parte 500 de muncitori de la
Atelierele Centrale Campina (ACC) care deserveau Rafinăria Steaua Română, şi
care reclamau condiţiile foarte grele de viaţă, fiind arestaţi 71 de muncitori
care au fost încarceraţi la închisoarea Doftana din apropiere, patru din ei,
probabil capii, primind un an de închisoare, restul doar 21 de zile de regim
sever (hrana era formată din nişte terci care se livra la fiecare două zile).
Cei patru au fost eliberaţi în noiembrie 1918, când germanii s-au restras din
România.[7]
În vara anului 1918 situaţia a
basculat dramatic şi oarecum neaşteptat, dar spre marea bucurie a celor care
„au gustat” din beneficiile regimului de ocupaţie, victoriile din timpul
ofensivei Aliate de 100 de zile, începută la 8 august 1918 cu bătălia de la
Amiens (când au fost angajate 400 de tancuri şi 120.000 de militari britanici,
din Imperiul Britanic şi Franţa) ducând la crearea unei breşe de 24 de km în
liniile germane. Celelalte bătălii care au urmat au dus la împingerea
germanilor spre graniţele belgiene. Armata germană – chiar dacă ulterior s-a
răspândit mitul cuţitului înfipt pe la spate (cei mai înfocaţi adepţi ai lui
fiind chiar naziştii) – era aproape de a se dezintegra şi nu avea cum să facă
faţă ritmului Antantei (în fiecare zi soseau în Franţa 10.000 de militari
americani care nu s-au dovedit atât de nepricepuţi precum bănuiau, cu aroganţa
lor specifică, nemţii). „După două luni
de înfrângeri zilnice şi fără nici un succes, germanii din Bucureşti sunt
foarte descurajaţi. S-au dus figurile lor joviale şi victorioase de până acum,
le-au pierit ţănţoşia şi privirea dominatoare cu care apăreau în public. Acum
se strecoară cam sfioşi pe străzi, prin localurile de consumaţie feţele lor
sunt triste”- scria Bacalbaşa în memoriile sale
basculat dramatic şi oarecum neaşteptat, dar spre marea bucurie a celor care
„au gustat” din beneficiile regimului de ocupaţie, victoriile din timpul
ofensivei Aliate de 100 de zile, începută la 8 august 1918 cu bătălia de la
Amiens (când au fost angajate 400 de tancuri şi 120.000 de militari britanici,
din Imperiul Britanic şi Franţa) ducând la crearea unei breşe de 24 de km în
liniile germane. Celelalte bătălii care au urmat au dus la împingerea
germanilor spre graniţele belgiene. Armata germană – chiar dacă ulterior s-a
răspândit mitul cuţitului înfipt pe la spate (cei mai înfocaţi adepţi ai lui
fiind chiar naziştii) – era aproape de a se dezintegra şi nu avea cum să facă
faţă ritmului Antantei (în fiecare zi soseau în Franţa 10.000 de militari
americani care nu s-au dovedit atât de nepricepuţi precum bănuiau, cu aroganţa
lor specifică, nemţii). „După două luni
de înfrângeri zilnice şi fără nici un succes, germanii din Bucureşti sunt
foarte descurajaţi. S-au dus figurile lor joviale şi victorioase de până acum,
le-au pierit ţănţoşia şi privirea dominatoare cu care apăreau în public. Acum
se strecoară cam sfioşi pe străzi, prin localurile de consumaţie feţele lor
sunt triste”- scria Bacalbaşa în memoriile sale
 |
| 23 septembrie 1917. Kaiserul Wilhelm al II-lea însoţit de Mackensesn în timpul vizitei la instalaţiile petroliere de la Câmpina |
În noul context, Gara Ploieşti Sud
a căpătat din nou o mare importanţă căci spre aceasta afluau, începând din
octombrie 1918, trupele germane de pe frontul din Moldova şi care erau nevoite
să se retragă pentru a nu fi încercuite. Noaptea de 26/27 oct – 8/9 noiembre
(stil nou)[8] 1918 a fost ultima de
ocupaţie. Populaţia din Prahova şi-a exprimat bucuria prin distrugerea oricărui
însemn lăsat în urmă de administraţia sau armata germană. În mod paradoxal,
ultimele peisaje româneşti văzute de Mareşalul Mackensen (1849-1945) au fost cele
prahovene, căci convoiul său, printre ultimele, a părăsit teritoriul ocupat în
noiembrie 1918, urmând traseul clasic spre Brasov, trecând prin Ploieşti şi
Câmpina, înainte de a ajunge pe Valea Prahovei. „Azi dimineaţă, în zori, a trecut prin oraş, spre Câmpina, un lung
convoi de automobile cu o puternică escortă de soldaţi înarmaţi; s-a aflat
ulterior, că acesta era comandamentul şi statul major al trupelor ocupante, în
frunte cu generalul-Feldmareshal Mackensen”.[9] Care nu avea să ajungă departe, căci a fost reţinut în Ungaria de
trupele franceze conduse de energicul general Louis Franchet
d’Espèrey‘ (spre deosebire de generalul Sarail, care a pătruns în
epocă şi în folcorul popular-militar, soldaţii români deplângând, în 1916,
faptul că frontul aliat de la Salonic lâncezea, în loc să pună presiune pe
bulgari şi să-i împiedice să-şi aducă trupele în Dobrogea) împreună cu toată
armata lui de 200.000 de militari. Arogantul mareşal german avea să trăiască un
an de zile, până în noiembrie 1919, într-o captivitate confortabilă. Fostul
vice-rege de facto german al României ocupate avea să figureze de altfel şi pe
o listă întocmită de Aliaţi cu militari germani acuzaţi de crime de război,
însă în final avea să scape şi să-şi continue longeviva sa viaţă, sfârşită în
ruinele Germaniei zdrobite la capătul celui de al Doilea Război Mondial.
a căpătat din nou o mare importanţă căci spre aceasta afluau, începând din
octombrie 1918, trupele germane de pe frontul din Moldova şi care erau nevoite
să se retragă pentru a nu fi încercuite. Noaptea de 26/27 oct – 8/9 noiembre
(stil nou)[8] 1918 a fost ultima de
ocupaţie. Populaţia din Prahova şi-a exprimat bucuria prin distrugerea oricărui
însemn lăsat în urmă de administraţia sau armata germană. În mod paradoxal,
ultimele peisaje româneşti văzute de Mareşalul Mackensen (1849-1945) au fost cele
prahovene, căci convoiul său, printre ultimele, a părăsit teritoriul ocupat în
noiembrie 1918, urmând traseul clasic spre Brasov, trecând prin Ploieşti şi
Câmpina, înainte de a ajunge pe Valea Prahovei. „Azi dimineaţă, în zori, a trecut prin oraş, spre Câmpina, un lung
convoi de automobile cu o puternică escortă de soldaţi înarmaţi; s-a aflat
ulterior, că acesta era comandamentul şi statul major al trupelor ocupante, în
frunte cu generalul-Feldmareshal Mackensen”.[9] Care nu avea să ajungă departe, căci a fost reţinut în Ungaria de
trupele franceze conduse de energicul general Louis Franchet
d’Espèrey‘ (spre deosebire de generalul Sarail, care a pătruns în
epocă şi în folcorul popular-militar, soldaţii români deplângând, în 1916,
faptul că frontul aliat de la Salonic lâncezea, în loc să pună presiune pe
bulgari şi să-i împiedice să-şi aducă trupele în Dobrogea) împreună cu toată
armata lui de 200.000 de militari. Arogantul mareşal german avea să trăiască un
an de zile, până în noiembrie 1919, într-o captivitate confortabilă. Fostul
vice-rege de facto german al României ocupate avea să figureze de altfel şi pe
o listă întocmită de Aliaţi cu militari germani acuzaţi de crime de război,
însă în final avea să scape şi să-şi continue longeviva sa viaţă, sfârşită în
ruinele Germaniei zdrobite la capătul celui de al Doilea Război Mondial.
Codruţ CONSTANTINESCU
[1] In Revoluţia
Rusă (1891-1924). Tragedia unui popor (Polirom, 2016)
Rusă (1891-1924). Tragedia unui popor (Polirom, 2016)
[5] Debie, op. cit, pag. 141
[7] Ibdem, pag. 146
[8] La 11 noiembrie 1918, ora 11, minutul 11
Germania imperiala, vlaguită, a acceptat armistiţiul pe Frontul Occidental,
punâand capăt Primul Război Mondial.
Germania imperiala, vlaguită, a acceptat armistiţiul pe Frontul Occidental,
punâand capăt Primul Război Mondial.
[9] Debie, pag. 146
