Scriitorul Varujan Vosganian, născut la 25 iulie 1958 în Craiova, a absolvit Liceul „A.I. Cuza” din Focşani (unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa), Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Între anii 2006-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor. A publicat: „Şamanul albastru” (1994), „Ochiul cel alb al reginei” (2001), „Iisus cu o mie de braţe” (2005) – poezii şi „Statuia comandorului” (1994) – nuvele, distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Cartea şoaptelor *), de Varujan Vosganian, Ed. Polirom, 2009, 523 p. – „o carte ieşită din comun (…) prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroasele destine individuale” (Nicolae Manolescu); o poveste captivantă a armenilor, urmarea unei lucrări celebre – „Cartea plîngerii”, scrisă cu o mie de ani în urmă de Grigore din Narec.
Structurată în 12 capitole, denumite cifric (1, 2…), cartea este rodul unei ample documentări a autorului şi surprinde prin îmbinarea armonioasă a memorialisticii cu ficţiunea.
Titlul romanului, Cartea şoaptelor, extrem de sugestiv, este ales cu grijă şi urmărit pe întregul parcurs al volumului. „În copilărie – menţionează autorul – am trăit într-o lume a şoaptelor (…). Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea” (p. 31); „Lumea şoaptelor” (p. 31); „S-a citit în şoaptă” (p. 168); „Cuvinte şoptite” (p. 169); „Propoziţie şoptită” (p. 196); „Vorbea în şoaptă” (p. 221) ş.a.
Considerat un „excelent povestitor” (de către Nicolae Breban), scriitorul Varujan Vosganian vorbeşte cu mult patos despre armenii trecuţi prin masacre şi pribegii, care purtau pecetea de apatrizi, deprinşi să se strecoare neobservaţi, să-şi ducă traiul în cuminţenie şi să vorbească în şoaptă, deoarece pierduseră deprinderea de a striga. Aceştia, aşezaţi în cercul lor împuţinat, atunci când dispărea câte unul, pentru a nu se destrăma cercul, puneau în locul lui o fotografie. Armenii copilăriei autorului trăiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.
Cu nostalgie, povestitorul aminteşte de Focşaniul copilăriei sale, cu străzile largi şi case impunătoare, cu gardurile proaspăt vopsite sau despre magazine din alte localităţi cu denumiri „grozave” şi „sprinţare”: „La Curcanul” al lui Zadig Taţichian, „La Tigru” al lui Agop Kazazian, „La Elefantul”, firma cea mare a lui Pinzant Sahalian, „La Papagal”, „La porumbelu”… care s-au închis, iar în locul lor au apărut altfel de magazine, triste, sărace: „Pâine”, „Tutungerie”, „Alimentara”, „Textile” sau simplu „Magazin” (p. 176).
V. Vosganian îşi alege cu migală personajele, realizând, de exemplu, o impecabilă paralelă a bunicilor săi, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian. Dacă la începutul romanului această paralelă este aparent timidă (prin numărul mic al comparaţiilor), spre finalul povestirii ea apare în toată splendoarea. În timp ce Setrak îşi petrecuse anii prin orfelinate şi prin ucenicii, Garabet făcuse liceul agricol la Constantinopol. Inventiv şi studios, Garabet n-a renunţat la ştiinţă pentru negustorie, dar era veşnic falit, pe când Setrak aduna, din cafea, măsline, cacao, ban pe ban. În schimb, ambii bunici erau foarte buni povestitori.
Volumul abundă, de asemenea, de tot felul de personaje, unele fără nume şi fără chip, personaje anonime şi colective, „adesea târându-se sub povara desagilor sau a armelor”.
Un punct nodal al cărţii îl reprezintă descrierea amănunţită a măcelului pornit în capitală la 24 aprilie 1915, când sute de intelectuali au fost arestaţi, iar cea mai mare parte ucişi. Tot atunci, Azadamarad-ul (organ de presă al Federaţiei Revoluţionare Armene) a fost interzis, dar a reapărut în 1918, sub un alt nume: Djagadamarad.
Cartea şoaptelor, subliniază cu eleganţă autorul, „în miezul ei, rămâne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec, aplecându-se ori strângându-se unii într-alţii”.
