Pictura romanică și gotică
Pictura
romanică a secolelor XI-XII d.Hr. era de preferință murală, sub semn religios,
cu figuri simple și schematizate, ca în sculptură. A avut o mare influență
bizantină, promovată cu deosebire de ordinul benedictin. Programul iconografic
îl include pe Pantocrator, pe Fecioara Maria, precum și Judecata Finală. S-a produs și pictură
cu tehnica tempera pe lemn, în care pigmenții erau dizolvați în apă și
aglutinați în grăsime animală, glicerină, sau ou. Avantajul tehnic a rezidat în
faptul că se menținea în timp claritatea culorilor.
romanică a secolelor XI-XII d.Hr. era de preferință murală, sub semn religios,
cu figuri simple și schematizate, ca în sculptură. A avut o mare influență
bizantină, promovată cu deosebire de ordinul benedictin. Programul iconografic
îl include pe Pantocrator, pe Fecioara Maria, precum și Judecata Finală. S-a produs și pictură
cu tehnica tempera pe lemn, în care pigmenții erau dizolvați în apă și
aglutinați în grăsime animală, glicerină, sau ou. Avantajul tehnic a rezidat în
faptul că se menținea în timp claritatea culorilor.
Pictura
gotică s-a transferat de pe ziduri pe plăci de lemn situate în biserici.
Treptat s-a dezvoltat și tehnica picturii pe pânză cu tempera sau ulei. Astfel
s-au succedat patru stiluri picturale. Goticul liniar sau franco-goticul de secol XIII. Este caracterizat de desenul liniar, naturalismul liniilor
simple, puternic cromatism și idealismul temelor reprezentate. Acest stil s-a
dezvoltat în miniaturi și vitraliu. Goticul
italian de secol XIII. se apropie de reprezentarea profunzimii. Se
cristalizează cu perspectiva liniară
introdusă de Masaccio, cu studiile de anatomie și analiza tehnică a luminii
pentru a obține nuanțe tonale. Școala florentină este cea care-l promovează:
Cimabue, Giotto, Andrea Orcagna. Goticul
internațional sau stilul suav al secolelor XIV-XV, este o fuziune a stilurilor anterioare. Figura
este stilizată și predomină linia curbă, detaliul tehnic și naturalismul
simbolic al narațiunii. Se evidențiază Stephan Lochner, Conrad Soest sau Bernat
Matorell.
gotică s-a transferat de pe ziduri pe plăci de lemn situate în biserici.
Treptat s-a dezvoltat și tehnica picturii pe pânză cu tempera sau ulei. Astfel
s-au succedat patru stiluri picturale. Goticul liniar sau franco-goticul de secol XIII. Este caracterizat de desenul liniar, naturalismul liniilor
simple, puternic cromatism și idealismul temelor reprezentate. Acest stil s-a
dezvoltat în miniaturi și vitraliu. Goticul
italian de secol XIII. se apropie de reprezentarea profunzimii. Se
cristalizează cu perspectiva liniară
introdusă de Masaccio, cu studiile de anatomie și analiza tehnică a luminii
pentru a obține nuanțe tonale. Școala florentină este cea care-l promovează:
Cimabue, Giotto, Andrea Orcagna. Goticul
internațional sau stilul suav al secolelor XIV-XV, este o fuziune a stilurilor anterioare. Figura
este stilizată și predomină linia curbă, detaliul tehnic și naturalismul
simbolic al narațiunii. Se evidențiază Stephan Lochner, Conrad Soest sau Bernat
Matorell.
Goticul
flamand al secolului XV predomină în toată Europa occidentală, cu excepția
Italiei unde survenise Renașterea. Principala sa contribuție tehnică este introducerea picturii în ulei de către Jan
van Eyck . Acest avans tehnic face culorile mai strălucitoare și permite o
gradare în diverse game cromatice. Concomitent oferă mai mult timp artistului,
ceea ce permite mai multă minuțiozitate a detaliilor. Pe lângă Van Eyck, se
evidențiază Robert Campin, Hans Memling sau Jean Fouquet. Acesta ultimul a
integrat puternicele tonalități cromatice ale goticului cu perspectiva și
volumele italiene, dar și cu inovația naturalistă a flamanzilor. Compoziția sa
se baza pe numărul de aur, cercuri și poligoane regulate. Folosea un cerc
inițial central și un altul în partea superioară a tabloului. Folosește
peisajul în contralumină cu umbrele în față, dar și perspectiva aeriană prin
gradări de culoare spre gri albăstrui pentru obiectele îndepărtate. Arta gotică
în pictură tinde spre realism și naturalism, existând apropiere de imitarea
naturii. În gotic, recuperarea conceptelor filosofice aristotelice și
averroiste, dar și umanismul lui Francisc de Asis, au cauzat apropierea
reprezentărilor de personajele religioase într-un plan mai uman decât divin.
Reprezentările figurative demonstrează emoții, delimitându-se de formalismul și
hieratismul anterior romanic.
flamand al secolului XV predomină în toată Europa occidentală, cu excepția
Italiei unde survenise Renașterea. Principala sa contribuție tehnică este introducerea picturii în ulei de către Jan
van Eyck . Acest avans tehnic face culorile mai strălucitoare și permite o
gradare în diverse game cromatice. Concomitent oferă mai mult timp artistului,
ceea ce permite mai multă minuțiozitate a detaliilor. Pe lângă Van Eyck, se
evidențiază Robert Campin, Hans Memling sau Jean Fouquet. Acesta ultimul a
integrat puternicele tonalități cromatice ale goticului cu perspectiva și
volumele italiene, dar și cu inovația naturalistă a flamanzilor. Compoziția sa
se baza pe numărul de aur, cercuri și poligoane regulate. Folosea un cerc
inițial central și un altul în partea superioară a tabloului. Folosește
peisajul în contralumină cu umbrele în față, dar și perspectiva aeriană prin
gradări de culoare spre gri albăstrui pentru obiectele îndepărtate. Arta gotică
în pictură tinde spre realism și naturalism, existând apropiere de imitarea
naturii. În gotic, recuperarea conceptelor filosofice aristotelice și
averroiste, dar și umanismul lui Francisc de Asis, au cauzat apropierea
reprezentărilor de personajele religioase într-un plan mai uman decât divin.
Reprezentările figurative demonstrează emoții, delimitându-se de formalismul și
hieratismul anterior romanic.
Pictura Renașterii
În
pictura secolului XV, tehnica lui Tommaso
Masaccio a avut o importanță crucială. Se consideră că pictorul
quattrocentist florentin a fost primul care a aplicat legile perspectivei științifice dezvoltate de Brunelleschi. Frescele
din biserica Santa Maria del Carmine din 1424, reprezintă practic începutul
Renașterii în pictură.
Fresca Adam și Eva, din scena Alungarea din Paradis, redă primele nuduri
renascentiste și a avut o influență decisivă pentru Michelangelo și Rafael.
Remarcăm că raportul de aur matematic îl
găsim și la pictorii din Quattrocento.
Andrea Mantegna l-a folosit în 1480, când a creat racursiul capodoperă,
Lamentarea lui Hristos. Alți maeștri ai perioadei sunt Fra Angelico, Jacopo
Bellini sau Piero della Francesca. Ei pe lângă pictură au elaborat lucrări
teoretice în domeniul matematicii și a perspectivei. Piero della Francesca cu deosebire a fost cunoscut drept
matematician și maestru în geometrie euclidiană. Geometria euclidiană folosește
doar patru noțiuni fundamentale: punctul, dreapta, planul și spațiul. Pictura lui
s-a caracterizat prin utilizarea formelor geometrice aduse în relație cu lumina
și cu perspectiva. Textele scrise de el sunt cele mai științifice ale secolului
XV. De prospectiva pigendi, Libellus de quinque corporibus sau Tratatto dell abaco cuprind teme ce includ aritmetică, algebră sau
geometrie. Aceste trei opere formează o sinteză matematică între geometria euclidiană,
ce aparține școlii erudite, și matematica de calcul cu abacul, ce aparține
tehnicilor. [1]
pictura secolului XV, tehnica lui Tommaso
Masaccio a avut o importanță crucială. Se consideră că pictorul
quattrocentist florentin a fost primul care a aplicat legile perspectivei științifice dezvoltate de Brunelleschi. Frescele
din biserica Santa Maria del Carmine din 1424, reprezintă practic începutul
Renașterii în pictură.
Fresca Adam și Eva, din scena Alungarea din Paradis, redă primele nuduri
renascentiste și a avut o influență decisivă pentru Michelangelo și Rafael.
Remarcăm că raportul de aur matematic îl
găsim și la pictorii din Quattrocento.
Andrea Mantegna l-a folosit în 1480, când a creat racursiul capodoperă,
Lamentarea lui Hristos. Alți maeștri ai perioadei sunt Fra Angelico, Jacopo
Bellini sau Piero della Francesca. Ei pe lângă pictură au elaborat lucrări
teoretice în domeniul matematicii și a perspectivei. Piero della Francesca cu deosebire a fost cunoscut drept
matematician și maestru în geometrie euclidiană. Geometria euclidiană folosește
doar patru noțiuni fundamentale: punctul, dreapta, planul și spațiul. Pictura lui
s-a caracterizat prin utilizarea formelor geometrice aduse în relație cu lumina
și cu perspectiva. Textele scrise de el sunt cele mai științifice ale secolului
XV. De prospectiva pigendi, Libellus de quinque corporibus sau Tratatto dell abaco cuprind teme ce includ aritmetică, algebră sau
geometrie. Aceste trei opere formează o sinteză matematică între geometria euclidiană,
ce aparține școlii erudite, și matematica de calcul cu abacul, ce aparține
tehnicilor. [1]
Prima
operă a fost un tratat dedicat geometriei ce a reluat teme în tradiția
platonico-pitagorească studiate mereu cu intenția de a se putea utiliza drept
elemente de design. Se inspiră în lecțiile euclidiene pentru ordinea logică a
expresiilor, pentru referințe și pentru utilizarea coordonată a teoremelor, în
timp ce se apropie de exigențele tehnicilor în predictibilitatea figurilor
tratate, solide și poliedrice, prin absența demonstrațiilor clasice, și prin
utilizarea regulilor algebrice aplicate calculelor. Pentru prima dată se
desenează poliedre regulate. În al doilea tratat urmează aceeași linie de studiu,
însă cu notabile noutăți, până la punctul în care Piero della Francesca poate fi numit părintele desenului tehnic. De fapt el prefera axonometria, perspectivei. Adică o modalitate de obținere a
proiecției obiectelor din spațiu, pe un plan. Între problemele rezolvate se
remarcă calculul volumului bolților sau elaborarea arhitecturală a construcției
cupolelor. Ultimul tratat este prin excelență de calcul și a fost terminat
probabil în 1450. Mare parte din opera lui Piero a fost inclusă în cea a discipolului
său Luca Pacioli, De divina proportione,
o lucrare ilustrată de Leonardo da Vinci. Pictorii din generația următoare,
precum venețienii Mantegna sau Giorgione, au adus o nouă organizare a
spațiului, luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin în care domina
desenul tehnic.
operă a fost un tratat dedicat geometriei ce a reluat teme în tradiția
platonico-pitagorească studiate mereu cu intenția de a se putea utiliza drept
elemente de design. Se inspiră în lecțiile euclidiene pentru ordinea logică a
expresiilor, pentru referințe și pentru utilizarea coordonată a teoremelor, în
timp ce se apropie de exigențele tehnicilor în predictibilitatea figurilor
tratate, solide și poliedrice, prin absența demonstrațiilor clasice, și prin
utilizarea regulilor algebrice aplicate calculelor. Pentru prima dată se
desenează poliedre regulate. În al doilea tratat urmează aceeași linie de studiu,
însă cu notabile noutăți, până la punctul în care Piero della Francesca poate fi numit părintele desenului tehnic. De fapt el prefera axonometria, perspectivei. Adică o modalitate de obținere a
proiecției obiectelor din spațiu, pe un plan. Între problemele rezolvate se
remarcă calculul volumului bolților sau elaborarea arhitecturală a construcției
cupolelor. Ultimul tratat este prin excelență de calcul și a fost terminat
probabil în 1450. Mare parte din opera lui Piero a fost inclusă în cea a discipolului
său Luca Pacioli, De divina proportione,
o lucrare ilustrată de Leonardo da Vinci. Pictorii din generația următoare,
precum venețienii Mantegna sau Giorgione, au adus o nouă organizare a
spațiului, luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin în care domina
desenul tehnic.
În Renaștere nu se trasa o linie
categorică între știință și artă. Astfel, studiile inginerești ale lui Leonardo da Vinci sunt la fel de remarcabile precum sunt și operele
sale de artă. Există evidența unor 13.000 de pagini ce conțin schițe și note
ale geniului florentin. În 1490, el studia matematică cu Luca Pacioli,
pregătind o serie de desene pentru a fi gravate pe placile pentru ilustrațiile
din cartea matematicianului De divina proportione, publicată în
1509. Studiile sale de anatomie, lumină și peisaj au fost strânse pentru a fi
publicate de către ucenicul său Francesco Melzi. Publicația s-a numit Tratat de pictură de Leonardo da Vinci.
Maestrul a studiat de asemenea mecanica scheletului omenesc, mușchii și forțele
musculare, prefigurând știința modernă a biomecanicii și a sistemelor bionice.
A fost practic un maestru al anatomiei topografice, realizănd studii ale
tendoanelor sau ale altor elemente structurale. A pus bazele anatomiei
științifice folosindu-se de disecții. Considerat unul dintre cei mai mari
tehnologi ai timpului său, el a lucrat și ca inginer militar la Veneția, unde a
inventat un sistem mobil de baricade, pompe hidraulice, aparate de zbor sau
poduri suspendate. Referitor la matematica introdusă în pictură, secțiunea de aur se poate identifica
cu ușurință în opera artistică celebră a lui Leonardo da Vinci: Mona Lisa. În
definirea capodoperei din 1506, Da Vinci a folosit anticul raport în mod
intenționat, realizând astfel una dintre cele mai renumite creații picturale
din lume. El a folosit atent și precis matematica aplicată în creația sa. Se
crează impresia că ochii Mona Lisei parcă îl urmăresc pe spectator când acesta
se deplasează prin fața tabloului. Privind opera în întregime, distanța dintre
degetul drept și fruntea Mona Lisei este de 1,618 ori distanța dintre degetul drept și clavicula acesteia.
Partea dreaptă a obrazului se află în raport de aur cu latura mică a
dreptunghiului de aur original. Distanța dintre bărbie și partea de jos a
buzelor se află în raport cu distanța dintre bărbie și baza nasului. Lățimea
feței se află în raport cu obrazul drept și partea dreaptă a nasului. Distanța
dintre pupila ochiului și baza gâtului se află în raport de aur cu distanța de
la partea de sus a frunții și aceeași bază a gâtului. Practic, în picturile lui Da Vinci, corpul uman este geometrie. În desenele
sale omul însuși este măsura de aur care integrează perfecțiunea Universului.
Reprezentările sunt concepte ermetice și filozofice despre matricea vieții și
armonia Universului. El spunea că figurile geometrice se pot diviza în alte
figuri tot geometrice. Toate lucrurile sunt formate din cele patru elemente,
care au propria formă și se pot distruge între ele. Divinitatea a amestecat elementele și a creat perfecțiunea. Orice
întreg este format din părți geometrice și fiecare din aceste părți este legată
la întreg prin perfecțiunea raportului de aur. Fiecare operă a sa transmite
prin tehnică, un mesaj bine stabilit.
categorică între știință și artă. Astfel, studiile inginerești ale lui Leonardo da Vinci sunt la fel de remarcabile precum sunt și operele
sale de artă. Există evidența unor 13.000 de pagini ce conțin schițe și note
ale geniului florentin. În 1490, el studia matematică cu Luca Pacioli,
pregătind o serie de desene pentru a fi gravate pe placile pentru ilustrațiile
din cartea matematicianului De divina proportione, publicată în
1509. Studiile sale de anatomie, lumină și peisaj au fost strânse pentru a fi
publicate de către ucenicul său Francesco Melzi. Publicația s-a numit Tratat de pictură de Leonardo da Vinci.
Maestrul a studiat de asemenea mecanica scheletului omenesc, mușchii și forțele
musculare, prefigurând știința modernă a biomecanicii și a sistemelor bionice.
A fost practic un maestru al anatomiei topografice, realizănd studii ale
tendoanelor sau ale altor elemente structurale. A pus bazele anatomiei
științifice folosindu-se de disecții. Considerat unul dintre cei mai mari
tehnologi ai timpului său, el a lucrat și ca inginer militar la Veneția, unde a
inventat un sistem mobil de baricade, pompe hidraulice, aparate de zbor sau
poduri suspendate. Referitor la matematica introdusă în pictură, secțiunea de aur se poate identifica
cu ușurință în opera artistică celebră a lui Leonardo da Vinci: Mona Lisa. În
definirea capodoperei din 1506, Da Vinci a folosit anticul raport în mod
intenționat, realizând astfel una dintre cele mai renumite creații picturale
din lume. El a folosit atent și precis matematica aplicată în creația sa. Se
crează impresia că ochii Mona Lisei parcă îl urmăresc pe spectator când acesta
se deplasează prin fața tabloului. Privind opera în întregime, distanța dintre
degetul drept și fruntea Mona Lisei este de 1,618 ori distanța dintre degetul drept și clavicula acesteia.
Partea dreaptă a obrazului se află în raport de aur cu latura mică a
dreptunghiului de aur original. Distanța dintre bărbie și partea de jos a
buzelor se află în raport cu distanța dintre bărbie și baza nasului. Lățimea
feței se află în raport cu obrazul drept și partea dreaptă a nasului. Distanța
dintre pupila ochiului și baza gâtului se află în raport de aur cu distanța de
la partea de sus a frunții și aceeași bază a gâtului. Practic, în picturile lui Da Vinci, corpul uman este geometrie. În desenele
sale omul însuși este măsura de aur care integrează perfecțiunea Universului.
Reprezentările sunt concepte ermetice și filozofice despre matricea vieții și
armonia Universului. El spunea că figurile geometrice se pot diviza în alte
figuri tot geometrice. Toate lucrurile sunt formate din cele patru elemente,
care au propria formă și se pot distruge între ele. Divinitatea a amestecat elementele și a creat perfecțiunea. Orice
întreg este format din părți geometrice și fiecare din aceste părți este legată
la întreg prin perfecțiunea raportului de aur. Fiecare operă a sa transmite
prin tehnică, un mesaj bine stabilit.
Istoric de artă, Cosmin Popa
[1] Enrico Gamba, Vico Montebelli, Piero della Francesca matematico, p.70.(t.n.).
Săptămâna viitoare vă invit să-i cunoaştem pe Michelangelo, Rafael Sanzio sau Dϋrer în călătoria noastră prin Arta Renaşterii. Pe curând!
