(INFIRMITATEA MOTORIE DE ORIGINE CEREBRALĂ)
În 1862, William Little, ortoped din Londra, a făcut prima descriere medicală a unei afecțiuni dificile care afectează copiiiîn primii ani de viață. Observațiile sale au fost făcute asupra unui grup de copii cu anomalii ale tonusului muscular și ale dezvoltării.
Tetraplegie spastică sau boala Little
Mulți dintre copii s-au născut în urma unui travaliu prelungit sau au fost născuți prematur.Alții au prezentat infecții perinatale (sepsis sau infecții la nivelul sistemului nervos central). Un alt grup de copii a prezentat,în primii ani de viață afecțiuni ca meningita, traumatisme craniocerebrale, axfixia prin înec, accidente vasculare, intoxicații (cu plumb). Afecțiunea denumită mult timp boala Little (după numele ortopedului), corespunde termenului actual de paraplegie sau tetraplegie spastică. Autorii anglo-saxoni folosesc termenul de paralizie cerebrală (cerebralparalysis), pe când cei francezi preferă termenul de infirmitate motorie de origine cerebrală (IOMC).
Paralizia cerebrala nu este ereditară
Paralizia cerebrală este o encefalopatie nonprogresivă și neereditară, apărutăîn perioada pre- sau perinatală, caracterizată prin alterarea în grade variabile a funcțiilor motorii, senzitive și intelectuale. Simptomele paraliziei cerebrale nu corespund unui tipar, ci se regasesc într-un spectru cu severitate variabilă. Simptomele diferă de la un copil la altul și se pot schimba chiar la același copil de-a lungul timpului, acest lucru depinzând, în mare măsură, de vârsta la care a debutat afecțiunea, de localizarea și de gradul de afectare apărute la nivelul sistemului nervos central (creier, cerebel, mezencefal). Exista trei tipuri majore de paralizii cerebrale: spastice, diskinetice, ataxice.Unii copii pot avea dificultăți la efectuarea mișcărilor fine (desenatul pe o carte de colorat), alții pot avea probleme de echilibru, unii pot avea mișcări involuntare, alții pot prezenta tremor la inițierea unei miscări, unii pot merge cu dificultate (membrele inferioare atingându-se la nivelul genunchilor- mers „forfecat”), alții pot prezenta grimase și hipersalivație.
Paralizia cerebrală nu determină mereu un handicap
Paralizia cerebrală nu determinăîntodeauna un handicap. Dacă un copil cu paralizie cerebrală severă este incapabil să meargăși are nevoie de îngrijire și suport toată viața, un copil cu o formă moderată poate fi doar un neîndemanatic.Paralizia cerebrală nu este contagioasă, dar poate fi urmarea unei boli contagioase cum ar fi rubeola (mame care au avut rubeolăîn timpul sarcinii).Paralizia cerebrală nu se moștenește genetic, dar poate fi prezentă la un copil alcărui mamă este dependentă de acool sau de droguri. Diagnosticul este pus în urma unui examen clinic care cuprinde urmărirea atitudinii și activității spontane a copilului, studierea reacțiilor posturale de susținere, redresare sau echilibru , examinarea reflexelor. Diagnosticul clinic este completat de cel paraclinic (CT–tomografia computerizată, RMN , ecografie transfontanelară).
Echipa de tratament
Echipa de tratament include: medic pediatru, neurolog, psihiatru, ortoped, medic de recuperare, kinetoterapeut, specialist în terapie ocupațională, logoped, asistent social, psiholog.Tratamentul este medicamentos (anticonvulsivante, neurotrofice, toxină botulinică – injectată în musculatura afectată, aceasta reduce spasticitatea și creează premisele unei recuperări eficace), ortopedic (vizează corectarea pozițiilor anormale ale membrelor, ex. tenotomii) și de recuperare.
Programul de recuperare trebuie început cât mai precoce, înaintea vârstei de 2 ani . Scopul este prevenirea atrofiei musculare, îmbunătațirea dezvoltării motorii a copilului, relaxarea musculaturii contracturate, prevenirea retracțiilor musculo-tendinoase, inhibarea hipertoniei musculare, îmbunătățirea echilibrului, reeducarea mersului și a prehensiunii.
Dr. Loredana Paul
