Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu. Ultima repriză (2)
Concluzia era triumfală: „Arătam mai sus că tatăl celui care revendică astăzi dreptul de proprietate asupra Castelului Julia Hasdeu s-a născut în Ungaria. Este un urmaş al celor care nu[-i] dădeau pace lui B.P.Hasdeu dorind a-l sfâşia…”
Cu astfel de întrebare, cercetare şi prezentare a subiectului, n-a fost de mirare că instanţa de judecată a dat câştig de cauză pretendentului. Dar nu ştim cum a fost susţinută apărarea Muzeului în instanţă, aşa cum n-am ştiut nici că s-a ajuns (din nou, după epilogul din 1957!) la judecată. Se făcuse 2005 când am aflat şi eu de proces. Am lăsat toate deoparte şi am vorbit iar cu Jenica Tabacu. (Ce anume am lăsat, se poate închipui dacă amintesc de D-l Ştefan Dumitrescu, fostul Director al Muzeului Grigorescu, omul care a cumpărat majoritatea obiectelor şi bruma de tablouri de acolo, în fiecare an câte unul sau două, în funcţie de câţi bani reuşea să strîngă – am eu aşa o bănuială-îndoială, că după el n-a mai fost cumpărat niciun tablou pentru „Grigorescu”, ba că şi donaţiile de Grigoreşti n-au fost îndrumate către acesta – muzeograf dintre cei temeinici, care a reconstituit cu multă migală interioarele casei, stricate mai târziu în aplauzele autorităţilor locale, judeţene şi ministeriale. Ei bine, după ce a fost pensionat, nu numai că n-a mai intrat în Muzeu, dar şi când a fost nevoit să treacă prin faţa sa, vizitându-mă la Muzeul Hasdeu, traversa pe trotuarul de alături, întorcând capul, ca şi când onorul era spre partea cealaltă, opusă Muzeului. Ele ţin de un comportament pe care, chiar de ai trecut prin şcoli înalte, n-ai putut să-l deprinzi dacă nu l-ai supt de la ţâţa mamei. Şi de caracterul, îmbrăcat sau desbrăcat, ce rămâne mereu acelaşi. Gol-goluţ, ca adevărul.)
Cu astfel de întrebare, cercetare şi prezentare a subiectului, n-a fost de mirare că instanţa de judecată a dat câştig de cauză pretendentului. Dar nu ştim cum a fost susţinută apărarea Muzeului în instanţă, aşa cum n-am ştiut nici că s-a ajuns (din nou, după epilogul din 1957!) la judecată. Se făcuse 2005 când am aflat şi eu de proces. Am lăsat toate deoparte şi am vorbit iar cu Jenica Tabacu. (Ce anume am lăsat, se poate închipui dacă amintesc de D-l Ştefan Dumitrescu, fostul Director al Muzeului Grigorescu, omul care a cumpărat majoritatea obiectelor şi bruma de tablouri de acolo, în fiecare an câte unul sau două, în funcţie de câţi bani reuşea să strîngă – am eu aşa o bănuială-îndoială, că după el n-a mai fost cumpărat niciun tablou pentru „Grigorescu”, ba că şi donaţiile de Grigoreşti n-au fost îndrumate către acesta – muzeograf dintre cei temeinici, care a reconstituit cu multă migală interioarele casei, stricate mai târziu în aplauzele autorităţilor locale, judeţene şi ministeriale. Ei bine, după ce a fost pensionat, nu numai că n-a mai intrat în Muzeu, dar şi când a fost nevoit să treacă prin faţa sa, vizitându-mă la Muzeul Hasdeu, traversa pe trotuarul de alături, întorcând capul, ca şi când onorul era spre partea cealaltă, opusă Muzeului. Ele ţin de un comportament pe care, chiar de ai trecut prin şcoli înalte, n-ai putut să-l deprinzi dacă nu l-ai supt de la ţâţa mamei. Şi de caracterul, îmbrăcat sau desbrăcat, ce rămâne mereu acelaşi. Gol-goluţ, ca adevărul.)
Îmi dădeam foarte bine seama de gravitatea situaţiei. Cum se mai întâmplase în 1956, puteai să pierzi, iar celălalt să câştige fără a fi avut vreun temei! Dar nu, „lăsaţi, domnu’ Onea, apărarea noastră este foarte bună, avem documente, colaborăm foarte bine” şi tot şuvoiul unui refuz categoric. Ce puteam face, dar, când însăşi şefa Muzeului mă asigura că totul merge strună?… Chiar de-aş fi forţat eu un abuz în serviciu, riscând harassarea-mi prin colţii zăvozilor democraţiei şi ai deconcentrării, eu veneam cu o Reghină (accent grav pe e) între Stradivariuse, Guarneri şi Amatti, şi nu numai că nu eram Paganini sau Menuhin, dar nici măcar un scripcar oarecare. Adică, nu eram deloc. Şi, nefiind, ca orice care nu este, nu mă puteam amesteca în făină.
Şi a mai trecut un an şi ceva şi numai ce citesc într-un ziar Republican, Ploeştean de-al nostru, din Vestul sălbatic, că „procesul este în continuare pe rol, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar următorul termen de judecată este 11 Octombrie 2006”! D-l Iulian Anton, şeful compartimentului juridic al Primăriei Câmpina, explica plin de siguranţă că Ştefan Haşdeu, mort pe 2 Martie 2004, a fost „singurul moştenitor legal al savantului”, iar urmaşii lui „ar fi Petriceicu Haşdeu Mihai Mircea, Petriceicu Haşdeu Monica şi Petriceicu Haşdeu Tatiana”, başca „Petriceicu Haşdeu Tadeus Georgian Dal, care este moştenitorul lui Ştefan Haşdeu”. Iar directoarea Muzeului… (Îmi pare rău, dar nu pot să-i zic doamnă. Mama, care fusese învăţătoare şi, ca şi Tata, avea aptitudini pentru educaţie, primind înapoi tot atât cât a/u dat, încât pentru întreaga comunitate amândoi erau simplu şi solemn „Doamna” şi „Domnul”, avea un fel frust de a vorbi. „A făcut-o şi pe-asta doamnă”, zicea atunci când i se părea că persoana nu merită atât de mult.) Jenica Tabacu îi povestea reporterului că, „Potrivit documentelor existente în arhiva muzeului de la Câmpina, toate acţiunile în instanţă ale urmaşilor lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu au vizat recunoaşterea ca rude şi nicidecum solicitarea retrocedării vreunui bun.” Adică, bravii Haşdei intraseră în luptă aşa, numai de amorul artei. Iar cu cuvintele italice ale Jenicăi Tabacu, se semăna în cele patru vânturi sămînţa năstruşnică şi mirantă că râvnitul Castel „Nu a aparţinut nimănui după moartea savantului.” Vai, vai, vai! „Abia în 1958, Primăria Câmpina a deschis o acţiune în Justiţie şi a dobândit calitatea de proprietar al Castelului.” (M[arius] N[ica], Cultură la bară – „Templul Spiritului”, revendicat, în „Republicanul”, Nr. 351, Vineri, 22 Septembrie 2006, p. 4).
Mă rog, părerile mele, expuse în primele reprize ale acestor rememorări, sunt niţel cam (prea mult) diferite. Poate asta a şi făcut-o pe Jenica Tabacu să-mi sară imediat la grumadzi şi să le considere (de fapt, absolut) inutile: „Octavian Onea semnează în ziarul «Oglinda Câmpinei» [!] un material stufos şi complicat, sub titlul «Muzeografia, o profesie periculoasă». Dincolo de faptul că nu înţeleg în ce consta pericolul de a fi muzeograf, mă întreb cui serveşte prezentarea unui asemenea articol.” (jenicatabacu, Un demers aproape inutil, octombrie 12, 2010.) Articol – ridicol. De! Asta ne face să stăm puţin pe loc, fiindcă jenica dă tare la gioale. (Nu, nu, n-a învăţat-o soţul ei, Gabi Tabacu fiind un jucător elegant pe terenul de fotbal şi un model de comportament şi în afara lui.)
În privinţa faptului că nu înţelege de ce muzeografia putea fi o profesie periculoasă, credeam că j.t. avea destule date ca să nu se mai mire atâta. Iată, noi am fost împreună la o emisiune TVR a Domnului Sandrino Gavriloaia, un câmpinean care a vrut să pună odată punct controverselor legate de restaurarea picturii Castelului Iulia Hasdeu, aducându-ne în arena suflării întregii ţări şi invitând, în acest scop, atât cei doi muzeografi, cât şi cei doi pictori. Ca pentru a asigura egalitatea şanselor. (Dar pictorul Dan Strâmbu n-a venit. A venit doar soţia lui, Cristina Păunescu. Până la urmă egalitatea s-a restabilit, Musette trecând în partea pictoriţei. Şi a propus şi un arbitraj al… vizitatorilor! De parcă vizitatorii ne ghidau pe noi, şi nu noi pe ei. Televiziunea ar putea retransmite şi chiar pune pe DVD acea emisiune. Nu ştiu însă dacă i-ar mai conveni Jenicăi Tabacu acum, fiindcă alte arii mieuna ea atunci.)
Anterior, fiindcă disputele au fost vechi, dinainte de Revoluţie, încercasem în fel şi chip să împiedic, ceea ce am numit în emisiunea D-lui Sandrino Gavriloaia, „pictura marxistă”, cu roşul ei de Infern, ce înconjura (şi înconjoară!) spaţiul Statuii lui Isus Hristos. Găsisem un sprijin la „Contemporanul”, unde era redactor colegul meu de liceu – fratele mai mare al colegului meu de bancă, Octavian Ulici. Laurenţiu trecuse într-o zi pe la Muzeu, împreună cu Dinu Kivu, colegul său de redacţie, care avea o casă pe la Telega, dacă nu mă înşel. (Sau, la Cornu. La Cornu sigur avea casă actorul Şerban Cantacuzino.) Le-am trecut în revistă supărările Castelului şi i-am rugat să se implice şi ei în reconstituirea bolţii cu cer albastru şi a celorlalte simboluri creionate chiar de B.P.Hasdeu. N-a trebuit deloc să-i conving. „Tavi, pune mâna şi scrie şi trimite-mi articolul la revistă!”, mi-a spus Lulu. Îl aveam deja scris – Cum vreau eu, sau Hasdeu? – şi li l-am dat pe loc. Tot aşa de operativi au fost şi ei. Peste o săptămână am fost sunat să mă duc la redacţie. M-am dus trap. „Contemporanul” era în aripa din dreapta a Casei Scînteii, cred că pe la etajul IV. Afară de Redactorul Şef, care avea biroul său separat, ceilalţi redactori împărţeau o cameră lungă, cu un aer de club şi de cămin studenţesc totodată, ce-mi amintea de anul I de Facultate, când locuisem 18 inşi în aceeaşi încăpere. Erau acolo, pe lângă cei doi, Radu Cosaşu, Nestor Ignat, Mircea Herivan şi încă şi alţii, într-o atmosferă destinsă şi colocvială, în care fiecare îşi vedea de treaba lui, citind cărţi şi reviste sau scriind, dar totodată urmărind şi comentând o partidă de şah, la care unul dintre protagonişti era Laurenţiu. Călcasem cu stângul. Articolul fusese cules, paginat şi tipărit, şi trecuse cu întreaga machetă a revistei pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, „Contemporanul” fiind un organ al acestuia. Probabil că cineva sau ceva îi atrăsese atenţia Vicepreşedintei Consiliului. Era un an spinos. Mi-au arătat şpaltul paginii cu articolul meu şi NU(P)-ul scris cu cerneală de Tamara Dobrin. Nu putuseră să-mi spună la telefon. Iar mie nu mi-a trecut prin cap, decât mult mai târziu, să le fi cerut şpaltul. Astăzi ar fi fost un document.
Şi a mai trecut un an şi ceva şi numai ce citesc într-un ziar Republican, Ploeştean de-al nostru, din Vestul sălbatic, că „procesul este în continuare pe rol, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar următorul termen de judecată este 11 Octombrie 2006”! D-l Iulian Anton, şeful compartimentului juridic al Primăriei Câmpina, explica plin de siguranţă că Ştefan Haşdeu, mort pe 2 Martie 2004, a fost „singurul moştenitor legal al savantului”, iar urmaşii lui „ar fi Petriceicu Haşdeu Mihai Mircea, Petriceicu Haşdeu Monica şi Petriceicu Haşdeu Tatiana”, başca „Petriceicu Haşdeu Tadeus Georgian Dal, care este moştenitorul lui Ştefan Haşdeu”. Iar directoarea Muzeului… (Îmi pare rău, dar nu pot să-i zic doamnă. Mama, care fusese învăţătoare şi, ca şi Tata, avea aptitudini pentru educaţie, primind înapoi tot atât cât a/u dat, încât pentru întreaga comunitate amândoi erau simplu şi solemn „Doamna” şi „Domnul”, avea un fel frust de a vorbi. „A făcut-o şi pe-asta doamnă”, zicea atunci când i se părea că persoana nu merită atât de mult.) Jenica Tabacu îi povestea reporterului că, „Potrivit documentelor existente în arhiva muzeului de la Câmpina, toate acţiunile în instanţă ale urmaşilor lui Bogdan Petriceicu-Haşdeu au vizat recunoaşterea ca rude şi nicidecum solicitarea retrocedării vreunui bun.” Adică, bravii Haşdei intraseră în luptă aşa, numai de amorul artei. Iar cu cuvintele italice ale Jenicăi Tabacu, se semăna în cele patru vânturi sămînţa năstruşnică şi mirantă că râvnitul Castel „Nu a aparţinut nimănui după moartea savantului.” Vai, vai, vai! „Abia în 1958, Primăria Câmpina a deschis o acţiune în Justiţie şi a dobândit calitatea de proprietar al Castelului.” (M[arius] N[ica], Cultură la bară – „Templul Spiritului”, revendicat, în „Republicanul”, Nr. 351, Vineri, 22 Septembrie 2006, p. 4).
Mă rog, părerile mele, expuse în primele reprize ale acestor rememorări, sunt niţel cam (prea mult) diferite. Poate asta a şi făcut-o pe Jenica Tabacu să-mi sară imediat la grumadzi şi să le considere (de fapt, absolut) inutile: „Octavian Onea semnează în ziarul «Oglinda Câmpinei» [!] un material stufos şi complicat, sub titlul «Muzeografia, o profesie periculoasă». Dincolo de faptul că nu înţeleg în ce consta pericolul de a fi muzeograf, mă întreb cui serveşte prezentarea unui asemenea articol.” (jenicatabacu, Un demers aproape inutil, octombrie 12, 2010.) Articol – ridicol. De! Asta ne face să stăm puţin pe loc, fiindcă jenica dă tare la gioale. (Nu, nu, n-a învăţat-o soţul ei, Gabi Tabacu fiind un jucător elegant pe terenul de fotbal şi un model de comportament şi în afara lui.)
În privinţa faptului că nu înţelege de ce muzeografia putea fi o profesie periculoasă, credeam că j.t. avea destule date ca să nu se mai mire atâta. Iată, noi am fost împreună la o emisiune TVR a Domnului Sandrino Gavriloaia, un câmpinean care a vrut să pună odată punct controverselor legate de restaurarea picturii Castelului Iulia Hasdeu, aducându-ne în arena suflării întregii ţări şi invitând, în acest scop, atât cei doi muzeografi, cât şi cei doi pictori. Ca pentru a asigura egalitatea şanselor. (Dar pictorul Dan Strâmbu n-a venit. A venit doar soţia lui, Cristina Păunescu. Până la urmă egalitatea s-a restabilit, Musette trecând în partea pictoriţei. Şi a propus şi un arbitraj al… vizitatorilor! De parcă vizitatorii ne ghidau pe noi, şi nu noi pe ei. Televiziunea ar putea retransmite şi chiar pune pe DVD acea emisiune. Nu ştiu însă dacă i-ar mai conveni Jenicăi Tabacu acum, fiindcă alte arii mieuna ea atunci.)
Anterior, fiindcă disputele au fost vechi, dinainte de Revoluţie, încercasem în fel şi chip să împiedic, ceea ce am numit în emisiunea D-lui Sandrino Gavriloaia, „pictura marxistă”, cu roşul ei de Infern, ce înconjura (şi înconjoară!) spaţiul Statuii lui Isus Hristos. Găsisem un sprijin la „Contemporanul”, unde era redactor colegul meu de liceu – fratele mai mare al colegului meu de bancă, Octavian Ulici. Laurenţiu trecuse într-o zi pe la Muzeu, împreună cu Dinu Kivu, colegul său de redacţie, care avea o casă pe la Telega, dacă nu mă înşel. (Sau, la Cornu. La Cornu sigur avea casă actorul Şerban Cantacuzino.) Le-am trecut în revistă supărările Castelului şi i-am rugat să se implice şi ei în reconstituirea bolţii cu cer albastru şi a celorlalte simboluri creionate chiar de B.P.Hasdeu. N-a trebuit deloc să-i conving. „Tavi, pune mâna şi scrie şi trimite-mi articolul la revistă!”, mi-a spus Lulu. Îl aveam deja scris – Cum vreau eu, sau Hasdeu? – şi li l-am dat pe loc. Tot aşa de operativi au fost şi ei. Peste o săptămână am fost sunat să mă duc la redacţie. M-am dus trap. „Contemporanul” era în aripa din dreapta a Casei Scînteii, cred că pe la etajul IV. Afară de Redactorul Şef, care avea biroul său separat, ceilalţi redactori împărţeau o cameră lungă, cu un aer de club şi de cămin studenţesc totodată, ce-mi amintea de anul I de Facultate, când locuisem 18 inşi în aceeaşi încăpere. Erau acolo, pe lângă cei doi, Radu Cosaşu, Nestor Ignat, Mircea Herivan şi încă şi alţii, într-o atmosferă destinsă şi colocvială, în care fiecare îşi vedea de treaba lui, citind cărţi şi reviste sau scriind, dar totodată urmărind şi comentând o partidă de şah, la care unul dintre protagonişti era Laurenţiu. Călcasem cu stângul. Articolul fusese cules, paginat şi tipărit, şi trecuse cu întreaga machetă a revistei pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, „Contemporanul” fiind un organ al acestuia. Probabil că cineva sau ceva îi atrăsese atenţia Vicepreşedintei Consiliului. Era un an spinos. Mi-au arătat şpaltul paginii cu articolul meu şi NU(P)-ul scris cu cerneală de Tamara Dobrin. Nu putuseră să-mi spună la telefon. Iar mie nu mi-a trecut prin cap, decât mult mai târziu, să le fi cerut şpaltul. Astăzi ar fi fost un document.
Octavian Onea
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!