Știri

O profesie periculoasă – muzeografia.

Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu. Ultima repriză (7)
Şi o să ai publicul tău! Fericit să te aibă şi să te asculte. Chiar a declarat cineva – în gura mare a boxelor de la o Sărbătoare a celor 2 Iulii, de se cutremura Castelul Iulia Hasdeu – şi a şi scris-o, că este fericit că este contemporan cu Jenica Tabacu. Fie fericit mai departe! (Cu toată invidia, nu fac parte din acest public.) Câţi n-or fi ascultat-o buşbé, rostind ea ceea ce scrie şi în articol, anume că „Muzeul Memorial B.P. Hasdeu a fost inaugurat chiar în incinta edificiului”! Chiar în incinta edificiului!!! Chiar?!
Eu, uite! recunosc că am învăţat şi latineşte şi franţuzeşte şi că sunt, vorba lui Nichita Stănescu, poliglot de limba română. Mai adaug că ştiu şi fiecare colţişor al Castelului Iulia Hasdeu. Dar tot nu pricep unde este „incinta edificiului”. Vorba lui Gorgibus, tatăl şi unchiul preţioaselor ridicole: „Encore un coup, je n’entends rien à toutes ces balivernes” („Vă spun încă o dată că nu pricep nimic din toate palavrele astea”; traducerile lui Alexandru Balaci). Ca să mă luminez, apelez la două dicţionare. Şi citesc: „INCINTĂ, incinte, s.f. 1. Spaţiu (mare) închis în interiorul unei construcţii. 2. Suprafaţă de teren înconjurată din toate părţile de construcţii, de amenajări. – Din fr. enceinte.” (DEX, 1975); „incintă, incinte f. 1. Spaţiu închis în interiorul unei construcţii. 2. suprafaţă de teren înconjurată de construcţii. [Din fr. enceinte].” (DUI, 5, 2010). Şi constat că, dacă propoziţia cu incinta, din Al cui este Castelul Julia Hasdeu?, este adevărată, atunci ar fi să fie o chestiune de viitor!

Dacă va fi. Deocamdată este o fisofie. Cum însă ştiu că deschiderea Muzeului Hasdeu a fost şi va fi o chestiune de trecut, că doar am lucrat în el 30 de ani de m-am spetit (jenicatabacu zice că am „trecut pe-acolo din când în când”, de parcă toată munca aceea teribilă – ale cărei urme fizice n-a apucat, lucrând ea pentru ea însăşi, să le şteargă – am făcut-o prin corespondenţă), las să urmeze logica lui Gorgibus. (Într-un fel sunt şi eu tatăl Jenicăi, pentru că un an de zile am lăsat-o, Muzeul fiind închis, să înveţe şi să-şi pregătească în linişte admiterea la Facultate. I-am şi dat recomandarea, ce i se cerea atunci. Să fie primită!) Că zisele Jenicăi Tabacu sunt baliverne. Iar cei doi domni din fruntea Primăriei îl trimeteau pe Prefectul judeţului la… baliverne!
A!, că spune autoarea petiţiei – eu bănuesc, după cum scrie şi în articol şi în petiţie „Castelul Julia Hasdeu”, că este Jenica Tabacu – că scrie în articol, e altceva. Dar câte nu spune Jenica Tabacu?! Ea spune, de pildă, că ar fi găsit la Muzeul B.P.Hasdeu nişte şoricei. (jenicatabacu, Muzeul, un simbol local). I-or fi intrat în „incintă”, vi i-a arătat Dumneavoastră?! (Aici trebue să mă opresc puţin. După cutremurul din 4 Martie 1977, Câmpina a cunoscut febra demolării unei părţi a oraşului vechi. Ruinele au scos deodată la iveală un oraş medieval, neaşteptat de bine conservat. Culmea relicvelor a fost o casă „braşoveană”, din vremea lui Vlad Ţepeş, aflată peste drum de Biserica de la brazi, şi păstrată intactă, inclusiv cu acoperişul de şindrilă. Am admirat atunci geniul arhitectului anonim – în Câmpina au lucrat, înainte de răsboi, numai arhitecţi mari – care, primind comandă s-o extindă şi văzându-i trăinicia, a înglobat-o în noua construcţie, ca pe un sâmbure; în jurul căruia a desvoltat un rând de camere mari şi un nou acoperiş. Ori, nu-şi poate închipui nimeni că un oraş atât de vechi şi de bogat, n-a avut şi un număr corespunzător de rozătoare. Şi atunci am rugat un meşter să-mi construiască o capcană, pe care am ţinut-o în depozit. Pentru orice eventualitate. O rozătoare poate intra şi într-un edificiu de beton, când ţii uşile şi ferestrele deschise, pentru aerisire. Operaţie care – nu ştiu dacă îşi mai aduce aminte jenicatabacu, este obligatorie. Am văzut de curând că în nu ştiu care bibliotecă americană, a ieşit la pensie pisica sau motanul care avusese grija feririi colecţiilor de ascuţişul rozătoarelor. Depozitul nostru fiind foarte mic, eu am preferat o capcană. Important a fost rezultatul. Dacă nu se va apuca să le roadă chiar ea, fiindcă tot este ea atât de capabilă – de orice – îi va fi greu jeniciitabacu să ne arate un singur manuscris sau o singură carte afectate atunci.) • Pe la începutul acestei note, în Primo tempo (3), scrisesem că, „Într-o carte de doctorat, despre Amurgul demiurgului: ultimii ani de viaţă ai lui B.P.Hasdeu, apărută la Editura Saeculum Vizual din Bucureşti, în 2007, în care sunt copiate şi documente din studiul meu Vechi încercări de constituire a Muzeului Hasdeu [I] şi II, fără să se menţioneze «modestul apud» […] autoarea spune că De Cujus este «Pseudonimul lui B.P.Hasdeu»!” Ei bine, în loc să se scuze – „Ştiţi, D-l Onea, eu am fost atât de ocupată cu cercetarea, că n-am mai ajuns cu lectura până la «decalogul istoricului» al lui B.P.Hasdeu – jenicatabacu răspunde cu ţâfnă şi tupeu haiducesc: „Care lucrare?… Cine pe cine a copiat, oare?” (Invidia, bat-o vina). Adicătelea, că nu ea pe mine, ci eu am copiat-o pe ea! De te duci cu gândul la Voila sau la Tribunal. Ei bine, dacă onor Primăria va binevoi să-mi permită să cercetez cărţile şi documentele aduse de mine în Muzeu (nu pe cele aduse de Jenica!; dar, deocamdată nu mi se permite să văd nici cărţile donate de mine!?), voi proba că Jenica m-a plagiat (am tot evitat cuvântul, lăsând să treacă de la mine) în teza ei de doctorat. Mă întreb ce-or să zică atunci, colegii ei academicieni? Fiindcă cei de la Câmpina sunt în prostraţie. • Tot acolo sunt interpelat fără jenă: „O întrebare i-o pun [Jenica ştie bancuri] …: de ce nu a prezentat cu ani în urmă, în timpul proceselor, materialul publicat astăzi în «Oglinda Câmpinei»?” Chiar. Dar cine ar trebui să răspundă la această întrebare? Eu, sau jenicatabacu? Cineva are un deranjament la incintă. • Ceva mai sus, fiindcă, de!, invidia e mare, jenicatabacu mă înfierează: „Cu prilejul publicării primei cărţi, în 2000, cunoscutele «Protocoale ale şedinţelor de spiritism», în colaborare cu Mircea Coloşenco, [Octavian Onea] mi-a refuzat dreptul de a copia desenele de pe manuscrisele spiritiste prezentate în volum.” Trebue chemată o ambulanţă, e deranj mare! Iar fata asta are pe mână valori cu care, în Occident, sunt garantate bugetele primăriilor… Cum era s-o împiedic eu în anul 2000, când eu, din luna Iunie 1998, funcţionam la Prefectura judeţului Prahova? Probabil că vreun ziar a consemnat că, la 15 Iunie 1998, rosteam discursul din partea Prefecturii, la inaugurarea Bustului lui Mihai Eminescu de la Ploeşti, în prezenţa Maestrului Ion Irimescu, autorul lucrării, a D-lui Eugen Simion, Preşedintele Academiei, a D-lui Subprefect Dumitru Leon şi a altor personalităţi, aşa că se poate verifica uşor, de oricine, fără să se recurgă la dosare. • Şi câte şi mai câte. Aţi văzut doar, cu câtă nonşalanţă şi uşurinţă (Hasdeu vorbea de uşurătatea capului, dar cine să-l mai asculte şi să bage la cap, pe la Muzeul Hasdeu?) afirmă ea, chiar acolo unde sunt documente – scrisoarea mea deschisă, de exemplu – că „Cinci ani au durat procesele şi în acest timp fostul meu coleg, Octavian Onea, nu a dat semne că ar fi dorit să sprijine acţiunile noastre”! (Un demers.)
Ceea ce m-a surprins nu a fost uşurătatea jeniciitabacu, ci uşurinţa cu care ea a putut să-i întortocheze pe capii oraşului, punându-i în situaţii jenante. Păi, dacă scrie că „Un fapt grav este acela că domnul Octavian Onea, potrivit declaraţiilor sale, posedă o documentaţie «mai serioasă decât cea pe care a putut s-o asigure Jenica Tabacu» şi nu a pus-o la dispoziţia autorităţilor câmpinene în urmă cu un an (atunci când, susţine dumnealui, a aflat de proces) pentru a asigura acea «apărare bună» la care face referire în textul scrisorii”, atunci de ce nu s-a acceptat această documentaţie, preferând, în locul ei, pâra la Prefectură?!
Scrisoarea către Prefect a fost dată şi ea presei, de Primărie, şi publicată, ca drept de replică „şi pentru o corectă informare a cititorilor” – Către Redacţia ziarului „Oglinda de azi”. În atenţia d-lui director – în „Oglinda de azi”, Marţi, 3 Octombrie 2006, la p. 5: Actualitate. În aceeaşi zi, exemplarul înaintat Prefecturii primea rezoluţia: „Dl. Onea. Rog Notă explicativă privind folosirea Fax. instituţie. 03.10.06. [ss]”.
A fost ultima notă explicativă ce mi s-a cerut. Era legată tot de Muzeul Hasdeu. Se închidea astfel un cerc, iar roata lui mă strivea şi la Prefectură, reamintindu-mi că muzeografia fusese pentru mine nu numai o profesie frumoasă, dar şi o profesie periculoasă.
Iar acum, singur şi nesilit de nimeni – ca să reiau o formulă pe care am mai folosit-o şi altădată – dar îndemnat de un prieten, ce se ţine în umbră, ţi-am dat şi ţie, iubite cetitoriule, punând la grea încercare răbdarea redacţiei (Patria recunoscătoare!) această lungă şi ultimă notă explicativă. Dumnezeu să ne aibă în pază!
FINE

Octavian ONEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare