O dragoste neţărmurită care a învins timpul şi vremurile: căsnicia soţilor Albert şi Elena Hermann

În ajunul evenimentului prin care municipalitatea se pregăteşte să sărbătorească “nunţile de aur” ale câmpinenilor care au împlinit, în ultimul an, o jumătate de secol de căsnicii împlinite, un cititor din Berlin al publicaţiei noastre ne-a îndrumat spre un cuplu care sărbătoreşte în această lună, “nunta de diamant”. Adică un destin comun şi vechi de 60 de ani. Este vorba despre soţii Albert (82 de ani) şi Elena Hermann (79 de ani), a căror poveste de dragoste a învins nu doar timpurile potrivnice, ci şi temutele autorităţi comuniste, care, în anii 1950, promovau o politică ciudată de sprijinire a familiilor nou-înfiinţate, în sensul că primăriile nu eliberau certificate de căsătorie bărbaţilor care nu aveau armata făcută. “Soţul meau este mai mare cu trei ani decât mine. Am urmat amândoi Şcoala medie tehnică de pe strada Griviţei, care avea să devină ulterior Liceul de Petrol, dar nu ne-am cunoscut decât înainte de a-mi da eu examenul de diplomă. Eram pe Bulevard, împreună cu mai mulţi prieteni comuni, când ne-am cunoscut. Apoi, a început să mă aştepte de câte ori ieşeam din cantina şcolii. M-a aşteptat o dată, de două ori, de nouă ori. Până la urmă, ne-am apropiat unul de celălalt: am simţit că îl iubesc şi că şi el mă iubeşte”, ne-a declarat Elena Hermann, cu ochii uşor umezi, năpădită de emoţia unor amintiri tulburătoare, de demult.  Albert, stăruitor ca orice îndrăgostit sadea, le-a scris părinţilor Elenei, care locuiau în Ceptura, că are de gând să-i viziteze (Elena îşi aştepta acolo repartiţia guvernamentală, după terminarea şcolii), ca să se cunoască reciproc. Curajos şi tenace, tânărul le-a cerut socrilor săi fără să clipească mâna fetei lor. “Am fost acceptat din prima vizită, aşa că cererea în căsătoie a iubitei mele a fost bine primită”, ne mărturiseşte cu emoţie în glas Albert Hermann.  Elena Ceptureanu (pe numele ei de domişoară), a fost repartizată, după terminarea şcolii, la Schela Bălteni, în Oltenia. Albert Hermann lucra la Schela Mislea. Aflând că iubita lui fusese repartizată în Oltenia, şi-a cerut transferul la Schela Bălteni şi, după ce l-a obţinut, au plecat împreună la locul de muncă. S-au angajat amândoi la aceeaşi întreprindere şi, aşa cum vom vedea, au ieşit tot amândoi la pensie. Directorul schelei, ştiind cât de mult se iubesc şi stau împreună, le-a repartizat un apartament într-o colonie nouă, cu toate că cei doi îndrăgostiţi nu-şi putuseră pecetlui legătura printr-un document oficial, întrucât autorităţile comuniste, la vremea aceea, nu eliberau certificate de căsătorie bărbaţilor care nu posedau livret militar (care să ateste că făcuseră armata). “Am fost la primăria din Târgu Jiu ca să depunem actele pentru obţinerea unui certificat de căsătorie, dar am fost refuzaţi, pentru că eu nu făcusem armata. Aşa era cutuma autorităţilor comuniste de atunci, nu am înţeles-o niciodată, dar asta era. Fusesem amânat pe motive medicale, din cauza unui defect de vedere. Eram în 1953, eu aveam 22 de ani, depăşisem vârsta în care se făceau înrolări în armată. Cum stăteam noi supăraţi că nu ne puteam căsători, după aproape un an, mi-am adus aminte că îl cunosc pe primarul unei comune de peste Jiu. Am fost acolo, am vorbit cu primarul respectiv, iar el, impresionat de povestea noastră de dragoste, a fost de acord să ne cunune. Chiar dacă certificatul de căsătorie l-am obţinut abia în august 1954, noi considerăm că suntem împreună din 19 septembrie 1919, zi în care ne-am făcut şi verighetele. Totodată, 19 septembrie este şi ziua mea de naştere. La trei săptămâni de la obţinerea certificatului de căsătorie, s-a născut primul nostru fiu care, în prezent, stă în Piteşti şi este medic de familie la Titu”, ne mai spune Albert Hermann. După căsătorie, Albert Hermann a fost luat in armată, pe care a terminat-o un an mai târziu. Rămasă singură şi dornică să-şi crească tot singură copilul, Elena se retrage la Ceptura, la casa părintească, până la întoarcerea soţului din armată. Acesta, după ce a terminat armata, s-a angajat la IGO şi, apoi, la IRA. Elena şi-a crescut băiatul până a împlinit vârsta de 7 ani şi a început şcoala primară, după care s-a angajat la ACC şi, apoi, la IRA. Astfel că soţii Hermann, ca o ironie fericită a sorţii, au ieşit la pensie din acelaşi loc. La 14 ani distanţă de la naşterea primului copil, Elena Hermann avea să aducă pe lume un al doilea băiat, care a absolvit Institutul de Marină din Constanţa şi, în prezent, este ofiţer de marină comercială. “Avem doi băieţi cu care ne mândrim foarte mult. Dumnezeu le-a dat soţii bune şi iubitoare şi i-a ajutat să-şi întemeieze familii solide şi să aibă amândoi cinci copii. Cel mare are o fată şi un băiat, cel mic, doi băieţi şi o fată. Şi nepoţii ne fac fericiţi şi mândri, fiindcă sunt copii foarte buni. Ne întrebaţi care este secretul căsniciei noastre îndelungate, care, pe 19 septembrie 2013, va împlini 60 de ani, în aceeaşi zi soţul meu urmând să împlinească 82 de ani? Bănuiesc că răspunsul meu la această întrebare ar trebui să conţină doar câteva cuvinte: dragoste fără margini, înţelegere şi acord comun în toate acţiunile vieţii, respect reciproc”, ni se confesează Elena Hermann, sub privirile calde şi aprobatoare ale soţului ei, “jumătatea” sa de 60 de ani fără câteva zile. A.N.