Știri

MARTOR DE CUVÂNT. Prizonierul american a fost primit ca un rege

Bombardamentele aeriene din 1943 şi 1944 au rămas şi în memoria locuitorilor din oraşul Câmpina, unde se afla una din ţintele aviaţiei americane şi engleze – Rafinăria „Steaua Română“ – considerată atunci a fi cea mai mare din Europa.

La raidul de la 1 August 1943, din cadrul operaţiunii „Tidal Wave” (Valul nimicitor), efectuat de grupul 389 al celei de-a IX-a forţe aeriene americane, au fost făcute numeroase victime printre civili. Au murit şi trei aviatori americani, între care un negru („curios” – se minunau copiii – „carnea lui este tot roşie, ca şi a noastră, şi doar pielea îi este neagră”). Ei au fost depuşi, alături de victimele lor, în curtea Liceului de fete „Iulia Hasdeu” (astăzi Colegiul Tehnic „Constantin I. Istrati”). Li s-a făcut o slujbă religioasă, ca şi localnicilor, şi au fost înmormântaţi în cimitirul oraşului. O fotografie – păstrată în fotocopie de poetul Alexandru Tudor-Miu şi aflată acum la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” – a surprins o parte din cele 70-80 de bombardiere „Liberator” B-24 (câte estimase Jurnalul de operaţii al Brigăzii a 5-a AA că au fost) sburând deasupra comunei Cornu şi îndreptându-se spre Câmpina. 
Artileria antiaeriană a doborît avionul care se afla în fruntea raidului de la 4 Aprilie 1944, rupându-i o aripă. Aripa s-a rostogolit pe podul rutier de peste rîul Prahova, aflat în vecinătatea înaltului şi elegantului pod feroviar, iar avionul s-a prăbuşit şi a explodat pe platoul Câmpiniţa, în fosta proprietate a Doctorului C.I.Istrati (azi Şcoala Naţională de agenţi de poliţie „Vasile Lascăr”). Au reuşit să se salveze cu paraşuta doi aviatori. Primul care a sărit, s-a îndreptat spre dealurile de la Poiana Câmpina, în direcţia livezilor de pe Răgman, evitând să intre în oraş; cel de-al doilea, prins de curentul de aer şi dus spre Câmpina, spre iadul de la rafinărie, a căzut, după eforturi dramatice şi disperate, pe linia de cale ferată Câmpina-Câmpiniţa.
Sesizînd că primul aviator se îndreaptă spre punctul „La Cruce”, unde era amplasată o baterie AA germană, şeful de post din Poiana Câmpina, Nicolae Garcea – un vrâncean foarte inteligent (la antipodul omonimului său şarjat de Mugur Mihăilescu; l-am cunoscut foarte bine, căci am stat în casa lui; bineînţeles că regimul comunist îi luase cismele, epoleţii şi eghileţii, bătându-şi joc de el; băiatul său, inginerul Gheorghe Garcea, director la I.R.A., i-a semănat ca inteligenţă) – şi-a mobilizat jandarmii, fugind în întâmpinarea americanului. Inspiraţie salutară pentru acesta, căci nemţii îl aşteptau şi ei.
Paraşutistul a căzut „pe Livezi”, acolo unde este isvorul băilor sărate din Poiana Câmpina, la locul numit „La Ocnă” (la început, Poiana Câmpina s-a numit Poiana Sării) şi s-a ascuns în nişte tufişuri. Atunci nemţii s-au grăbit şi ei să coboare spre el. S-a încins un fel de întrecere, nemţii fugind la vale, iar românii urcând la deal. Amărîţii de jandarmi, echipaţi cu moletiere şi aflaţi la capătul puterilor, de teamă să nu le-o ia nemţii înainte au început să strige: „români, români!”, ca să-l determine pe aviator să vină spre ei. Dar yankeul nu s-a lăsat ademenit. Jandarmii au isbutit totuşi să ajungă ei primii. Americanul a ridicat mâinile şi s-a predat, ieşind lung, nesfîrşit de lung, dintre tufe. Era blond, cu părul tuns perie. Genele şi sprîncenele îi erau arse, dar nu era rănit.
„Opintea nemţii” – cum ar fi zis cronicarul – să-l ia ei prizonier. Dar românul, bărbat chipeş (la 74 de ani avea încă un păr negru şi des, deşi, după 1944, avusese numai necazuri) era stăpân pe sine şi pe situaţie, dominându-i pe nemţi. „Prieteni-prieteni, dar noi am ajuns primii, aşa că prizonierul e-al nostru!” Şi n-a mai stat la parlamentări, ca să nu le vină nemţilor ajutoare. Copiii, care mereu se găsesc prin preajmă, au strîns paraşuta, americanul le-a împărţit ciocolată – pe care a scos-o din combinezonul său bej-kaki, cu „zeci de fermoare” – şi toţi au coborît prin livezi, afară de nemţi, în sat, cu alai.
Prevenitor şi prudent, plutonierul Nicolae Garcea şi-a dus prizonierul la Primărie – aflată în centrul satului (după răsboi, pe locul ei s-a construit Oficiul poştal din Poiana) – unde acesta a fost primit „ca un rege”. 
Lumea şi notabilităţile s-au înşiruit pe două rânduri, formând un adevărat culoar de onoare. Mulţi avuseseră morţi din bombardamentul anterior, sau casele distruse (ca negustorul Petre Voiculescu, care avea restaurantul de lângă gară, la poarta Uzinei „Astra”; Petre Voiculescu era socrul plutonierului Garcea şi fratele generalului de brigadă Gheorghe Mosiu, comandantul artileriei Armatei 1), dar nimeni nu avea resentimente, ci bucuria că „vin americanii!”. Sentimentul acesta, care după răsboi s-a transformat într-o nădejde, scump plătită chiar când nu li se mai pronunţa numele: „vin ai noştri!”, se manifestase, iată!, în plin răsboi, chiar sub privirile nemţilor, care se benoclau de la postul lor AA – de unde Primăria se vedea foarte bine. Chiar şi cu ochiul liber. Doamna Brezeanu, care ştia bine englezeşte şi engleza americană (în Câmpina lucraseră înainte de răsboi şi americani) slujea ca interpretă. Apoi, jandarmii s-au retras la Postul de jandarmi.
Peste un timp a venit un automobil de la Comandamentul german. Şeful de post a ieşit şi le-a explicat că au venit mai înainte autorităţile militare române şi au luat prizonierul. Avea un ton autoritar şi convingător. Deşi mic în grad, era autoritate română şi demonstra că are autoritate, chiar dacă preopinenţii săi aveau grade mai mari. Dacă nu cred, să poftească în clădire şi să controleze. Ceea ce, însă, ar fi fost prea de tot.
Nemţii au fost nevoiţi să plece. După ei a venit într-adevăr şi automobilul armatei române. De data aceasta, blondul american a părăsit Poiana Câmpina. 
Nicolae Garcea a dus cu el în mormânt numele prizonierului său american. Ca o ironie a sorţii, americanii – care nu se mulţumiseră numai cu restaurantul şi casa socrului său – aveau să-i bombardeze şi lui casa.
Câteva fotografii, colecţionate de D-l Mircea Zisopol, stau mărturie acelui timp.
N.B. Mărturia aceasta o ştiu de la persoane care au fost de faţă atunci. Nu ştiu dacă şi nu cred că ele, sau alţi martori, au aşternut cele văzute pe hârtie şi le-au publicat undeva. Cum încă trăesc în Câmpina oameni care au stat sub bombardamente, le-am reamintit şi le-am însemnat aici, ca să nu se piardă. Ar fi frumos să se găsească şi documente. Dacă nu s-or fi găsit deja şi eu nu le ştiu.
Octavian ONEA

Un comentariu

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare