Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.5)

„Știam că, uneori, unii directori mai comentează. Atunci, mă duceam la directorii care știam că sunt mai săritori și le spuneam:

– Uite măi, tovarășul director Popa, de la IRA, este mai tânăr, abia i-am semnat hârtia. El nu prea știe cum merg treburile. S-ar putea să zică ceva, să nu fie de acord…

– Ce să zică? Lăsați tovarășu’ prim, că-i explic eu!, zicea câte unul, mai entuziast.

La un moment dat, am aranjat cu directorul Chivu, care fusese înaintea lui Horja la Poiana:

– Măi tovarășe director, vedeți că Berechet, de la Energopetrol, o să primească niște sarcini mai grele și nea Mircea al meu cred că o să comenteze. 

– Lăsați, tovarășe prim secretar, că-l aranjez eu. Ce, nu-i e rușine? Are șantiere în toată țara…

La discuții, când le-am dat la fiecare ce au de făcut, cine credeți că a făcut scandalul cel mai mare? Ăla pe care îl pusesem să îl lămurească pe nea Mircea, tocmai Chivu:

– De unde iau eu atâta material? De unde iau oameni?…

Sare atunci Mircea Berechet: 

– Tu, Gheorghe, faci scandal? Ai o uzină întreagă de fiare.

Ia uite mă, mi-am zis… 

Mai erau și situații din astea. Mai râdeam, mai comentam, mai discutam, dar la sfârșit ei ziceau «dați-ne un termen și rezolvăm». Îmi luăm o marjă de siguranță și le spuneam o lună, două. Termenul era la 1 Mai, la 23 august, la sărbători naționale. Ce să facem? Asta era… Și așa ne ajutam cu forțe proprii”.

Cum priveau vecinii peste gard și capra noastră nu murea

„Apăruseră, bineînțeles, și invidiile altor primari din județ. Că de ce la Câmpina se fac atâtea, că cine ne ajută, că de ce aici se poate și în altă parte nu…

Radu Florea a fost șef de șantier inițial la fostul TCM Câmpina. Este un băiat deosebit, inimos, iute. Era șef de șantier la Plopeni, iar primarul acestei comune ținea foarte mult la el. Am făcut treabă deosebită cu el. Alerga, săracul, de la Azuga până la Plopeni. Toți primarii din zona noastră trăgeau de el. Dar el era de la noi, de la Câmpina, și normal că trăgea spre casă.

Într-un an – și asta poate să vă confirme Radu Florea, director mai apoi la EdilConst – am depășit recordul la construirea de apartamente. Am făcut aproape 600! Și asta cum s-a întâmplat? Directorul Radu îmi aduce o listă cu câți dulgheri, zugravi, zidari, fierari, betoniști, muncitori necalificați, vreo 200 de oameni de care avea nevoie. Și i-am chemat din nou pe directori:

– Aveți nevoie de apartamente? Noi avem front de lucru, avem constructor. Nu avem însă capacitatea de lucru cât vrem. Aici intervine treaba voastră: repartizați fiecare câți oameni puteți. Turnătoria îmi dai cinci zidari, trei mecanici? 

Și tot așa. În final, constructorul strânsese peste 200 de muncitori. Că erau plătiți sau nu, asta au rezolvat ei între ei. Și așa am făcut 600 de apartamente. Într-un an! Acum cred că nici în zece ani nu se construiesc atâtea. Poate nici în 50 de ani. În afară de Ploiești, nimeni nu se punea cu Câmpina. Aveam și eu un pic de orgoliu: Câmpeanu – Câmpina mea!”

„Au fost și situații când oamenii ăștia au riscat. Se făceau și raportări fictive. La sfârșit de lună se trăgea linia roșie și se adunau. Trebuia să se raporteze îndeplinirea indicatorilor, realizarea planurilor pe întreprinderi și uneori nu se putea. Și eram conștienți de asta. Îi spuneam directorului băncii: «Nu te duci la Neptun decât pe 5, 6, încolo. Controlezi atunci, nu înainte!». Și ca să iasă bine, mai mințeau. Toți făceau asta, toți știau, cu mine în frunte. Am făcut și de-astea, așa erau vremurile…

De pildă, din cauza raportărilor fictive, am primit ordin să-l dăm jos din funcția de director de la Neptun pe Iulică Coman. L-am pus șef de secție la Turnătorie. Dar asta nu a fost tot. La ceva vreme după, mă sună prim secretarul județului, Frățilă. Tocmai îl destituisem și pe directorul de la Uzina Mecanică, Vlădoiu sau Plămădeală, nu mai știu. Și mă întreabă tovarășul Frățilă:

– Măi Petrică, pe cine punem din nou director?

– Tovarășe secretar, eu vă spun. Vreți, bine, nu vreți, bine.

– Pe cine vrei, mă?

– Pe Iulică Coman.

– Nu e cel pe care l-am dat jos de la Neptun?

– Voi l-ați dat.

Venise atunci la județ, secretar cu probleme economice, unul care fusese ministrul Construcțiilor de Mașini, Nicolae Constantin, deștept băiat. Lui a trebuit să-i explic pe urmă care este situația. A venit omul într-o seară, pe la 7, a vizitat vreo două obiective economice de la noi și m-a întrebat și de Iulică Coman, ce s-a întâmplat de l-am schimbat. Am spus la repezeală că nu s-au bunghit rapoartele, așa mi-a venit atunci să-i zic. Am povestit eu că una trimite banca, alta întreprinderea și că oricum diferența dintre rapoarte era de vreo două zile. Nu am zis în cifre și în procente pentru că n-aveam niciun interes. Până la urmă l-am pus din nou director, bineînțeles. Și a rămas în funcția asta multă vreme, până în ’97 – ’98. Și omul ăsta a făcut multe pentru oraș, foarte multe!

Acum, să spună câmpinenii ce s-a făcut după ’90 încoace: două blocuri de locuințe pentru tinerii căsătoriți, încă unul acum, dar cine are un miliard să plătească un apartament? Cum poate o familie de tineri căsătoriţi să plătească milioane rată pe lună, milioane avans? De unde să ia copiii ăștia atâția bani? Cum îl ajuți pe tânăr cu miliardul, de unde să îl ia, dom’le? Ce salariu pot avea doi tineri? Mai mult decât cinci, șase milioane nu cred. Și dacă dăm la o parte toate cheltuielile familiale, are el cu ce să plătească? Și atunci se duc tot miliardarii care-și fac vile…”

Cum se fură un doctor

„A fost un moment când orașul avea o situație deosebit de dificilă în ceea ce privește medicii care lucrau la noi. Răposații Gruia și Răduță ieșiseră la pensie. Trebuia să ne gândim atunci să rezolvăm problemele și în acest sector de activitate care era primordial, să ne asigurăm specialiștii. Așa că am adus chirurgi pe Virgil Rădulescu, pe Sandu Matei. Pe Virgil Rădulescu l-am adus de la Moinești, pe Sandu Matei de la Băicoi. Pe Nicușor Popescu l-am adus pentru că fusese asistentul doctorului Proca. Așa îi aduceam pe toți: aflam întâi de valoarea lor, apoi discutam…

De pildă, au venit niște câmpineni la mine odată să-mi spună că există la Sinaia un foarte bun doctor oftalmolog, doctorul Cojocaru, care ar vrea să vină la Câmpina. Bine, am zis, să vină la mine în birou, să discutăm. S-a prezentat omul și l-am întrebat de ce vrea să plece de la Sinaia. Mi-a spus că are scandal mare acolo, că nu are sală de operație, că în același spațiu vin pacienți și pentru chirurgie și pentru oftalmologie și ginecologie, tot acolo erau aduși accidentații. Era omul foarte nemulțumit.

– Domnule, vii sau nu la Câmpina? Mie să îmi spui clar.

– Ce-mi oferiți?

– Adică cum? Ce pretenții ai?

Dar am înțeles repede. După ce mutaserăm noi secțiile spitalului de la Poiana la Câmpina, ne rămăsese disponibilă secția de chirurgie de acolo. Acesta s-a dovedit a fi un atu fantastic.

– Doctore, îți dau sala de operații, 25 de paturi.

– Nu se poate! Nu cred!

– Hai acum să-ți arăt.

Am rezolvat noi cu negocierile, dar acum nu-l lăsau cei de la Sinaia să plece și nici cei de la județ. Așa că efectiv l-am furat.

Am cerut într-o dimineață o mașină la Electromontaj. Șoferul, cumnatul meu, Goia, nici nu-l cunoștea pe doctorul Cojocaru, dar i-am zis să se ducă la Sinaia. Doctorului i-am spus: «vezi că vine o mașină culoarea cutare, numărul cutare». S-au întâlnit în secret, pe la opt jumate, când se făcea raportul de gardă în spital și toată lumea era ocupată. Doctorul Cojocaru a urcat repede în mașină bagajele, ce avea omul de cărat și duși au fost. Nici nu s-au uitat în urmă să vadă dacă îi urmărește cineva. Că pe urmă a fost mare scandal, asta e altceva… A venit și control de la județ pe tema asta. S-a dus primarul din Sinaia să se plângă, dar când au văzut cei de la județ că îi asigur doctorului toate condițiile s-au calmat. Au zis bravo și au plecat”.

Cum se împleteau religia şi munca voluntară

„Dar multe lucruri bune au făcut în orașul ăsta şi oamenii anonimi care au pus suflet. Îmi amintesc de Spitalul Municipal. Trebuia să îl inaugurăm, să-l finalizăm odată și nu făcuserăm curățenie în interior. Mai rămăsese multă treabă și nu avea cine să o facă. Cu UTC-iştii, cu pionierii, cu militarii nu aveam noi nicio șansă să terminăm, că nu prea îi trăgea inima să facă muncă voluntară. Știm cu toții cum era… Și atunci ce m-am gândit? M-am dus la adventiști și am vorbit cu predicatorul lor, Cornel. În calitate de primar, nu de prim secretar de partid.

– Voi aveți nevoie de sănătate, nu? Atunci ajutați-ne să facem curățenie în spitalul nou.

– Da, dar noi nu putem să lucrăm sâmbăta. Duminica, da.

Stabilim noi ziua și aștept. În duminica respectivă ploua cu găleata, era frig, ceață. Nu mă așteptam să vină careva. Dar m-am trezit cu peste o sută de oameni, copii, femei, bărbați… Munceau toți de rupeau pământul. Și așa au muncit trei-patru duminici la rând, până a fost gata treaba. Am rămas și acum buni amici, eu și predicatorul lor. Ne respectăm, ne salutăm”.

Urmaşi

„Altceva îmi amintesc eu acum. Mă hotărâsem deja cine aș fi vrut să mă urmeze. Alesesem un om pe care începusem să îl formez să poată conduce orașul: Victor Bercăroiu. 

L-am pus viceprimar după ce fusese activist la economic, activist la UTC. După ce ar fi fost doi-trei ani viceprimar putea foarte bine să se descurce ca primar…”

Multe ar fi de spus și despre oamenii care și-au schimbat de atunci radical viziunea, care acum sunt importanți, care acum nu știu să privească înapoi. Dar, de fapt, multe ar fi de spus despre oameni, în general.

Sorina BUMBĂCEA

Articol publicat în ediţia din data de 1 octombrie 2002 (episodul al cincilea)