Metode de convingere
Începutul anului școlar, cu toate problemele acestuia, i-au trezit lui Petre Câmpeanu amintiri uneori plăcute, uneori ușor revoltate, în orice caz savuroase. Relevante pentru atmosfera anilor pe care mulți vor să-i uite sau să-i nege.
Singuri în sistemul întrajutorării
„Bugetul era pe atunci centralizat. Câmpina nu putea să oprească nimic din ceea ce încasa de la populație, de la întreprinderi, de la instituții. Banii se redistribuiau orașelor în funcție de categoria din care făceau parte, pentru că se vorbea atunci despre dezvoltarea tuturor localităților, despre întrajutorare. Dar eu, Câmpina, ajutam jumătate din județ și nu primeam înapoi nici 5% din ce produceam. Se consideră că noi suntem oraș industrial, oraș dezvoltat și alte localități merită sprijinite, nu Câmpina. De aici o serie de necazuri…
Aveam școli la întreținere, cămine, grădinițe, licee. Dar bani de unde? Am mers pe ideea că tot ale noastre sunt, ale copiilor noștri”.
Rezolvări fără fonduri speciale
„Şi atunci, fiecare întreprindere a devenit stăpână pe câte o unitate de învățământ. Acum a intervenit și modul de a se gospodări al directorilor. Ei au fost directori comuniști, dar au fost în primul rând directori de oameni!
Și cum spuneam, le-am împărțit: căminul de la Poiana a revenit Uzinei Poiana, cel de lângă Casa Pionierilor era al IRUE… Ăsta era cel mai modern, mai cu moț. Lor le plăcea să fie mereu pe primul loc. Era atunci director Rizescu și nu suporta să-i ia cineva înainte. Căminul de lângă Policlinica cu plată a trecut în grija Neptun-ului. IRA a primit grădinița din Slobozia, că era mai aproape de ei. După ce i-am împărțit, s-au apucat de treabă.
Nu venea 1 septembrie și directorii de întreprinderi erau la mine în birou să raporteze ce au făcut. După 1 septembrie nu mai avem ce discuta, trebuia să fie gata totul. Erau niște oameni excepționali! O să vă povestesc eu data viitoare. Oameni tot unul și unul…
Ei, în privința costurilor se descurcau ei. Credeți că astăzi nu se pune problema asta? Sunt privatizaţi toți și nu se mai poate face nimic? Dar unde sunt milioane și miliardele? Chiar nu se pot face doi-trei pereți la o grădiniță, la o școală? Pot să vă dau multe exemple de oameni care dacă primeau un telefon, la orice oră din zi și din noapte, veneau”.
Diplomație aplicată
„Să nu credeți că dădeam ordine. Veneau și ne consultam: «Uitați, asta și asta ar trebui făcut. Voi cum ziceți?» Și veneau dânşii și cu ideile. Că eu aveam ideea fixă, o aveam, asta e altceva, dar îi lăsăm pe ei să spună.
– Ce ar fi să facem așa?
– Ei, tovarășe director, asta-i foarte bine!
De pildă, sus pe Voila, unii poate își mai aduc aminte, a fost o școală sanatoriala. Cu timpul s-a întâmplat ce s-a întâmplat și s-a desființat. Mai târziu, nu se mai știa ale cui sunt clădirile. Că sunt ale Ministerului Învățământului, că sunt ale Ministerului Sănătății, nu se mai știa”.
Studiu de caz
„Într-o zi, când plecaserăm noi în recunoaștere, am ajuns și acolo. O întreb pe secretara primăriei, Gabi Neagu:
– Ce e tovarășa aici, că dumneata ești stăpână peste toate astea?
– Nu știu, tovarășe prim secretar.
– Hai să vedem!
O luăm noi atunci roată, ne dumirim pe unde să intrăm. Înăuntru era dezastru. Nu erau decât doi pereți, sobele erau dărâmate, furate. Un grajd de capre al țiganilor de la Şotrile se lăfăia pe spațiul ăla Nu se poate așa ceva! Trebuia să facem ceva, pentru că aici era o zonă de agrement a Câmpinei.
Așa că, într-o vineri, i-am chemat pe toți tovarășii noștri directori. I-am convocat acolo. Pe directorul de la Comerț și pe cel de la OJT i-am trimis să se ocupi de bere și de mici, să își aleagă singuri sarcinile. Foarte interesantă a fost întâlnirea noastră de acolo.
Directorul de la IMC, era tânăr, mi-a spus:
– Tovarășe prim secretar, eu câmpinean get-beget, habar n-am avut de zona asta turistică. Ce frumusețe-i aici!
– Stai, directore, că mai stăm de vorbă.
Directorul de la Turnătorie, Ion Dinu, era ploieștean adoptat de Câmpina. Intervine și el:
– Tovarășe prim secretar, Ploieștiul n-are așa ceva, așa splendoare. Știți ce?
– Ce-i, tovarășe director?
– Bateți-ne și dați-ne în primire la fiecare câte ceva. Dați-ne tot, tot.
– Stai directore…
Spiridușul de Radu Frățilă, directorul de la Neptun, mai fâșneț zice repede:
– Tovarășe prim, știți ceva?
– Ce-i?
– Mie dați-mi clădirea aia prăpădită, dărăpănată. O rezolvă Neptun-ul pe asta. Restul să facă ceilalți.
Aici m-a cam fentat… Dar el a făcut multe în orașul ăsta. Făcuse terenurile de tenis. Acum se numesc Fibec, dar pe ele scrie Radu Frățilă, e meritul lui.
Le-am împărțit așadar și aici sarcinile. În maxim o lună am făcut inaugurarea. Ca să vedeți ce înseamnă receptivitatea și dorința de a face ceva pentru oraș”.
Despre Petre Câmpeanu…
… își amintesc cel mai bine oamenii cu care a lucrat. De cele mai multe ori, amintirea acelor vremuri nu este impregnată de note politice, este amintirea dificultăților evitate, este amintirea plăcută a prieteniilor legate, a respectului rămas încă treaz…
Profesoara Sofia Despa, directoarea Şcolii Generale nr. 7, vorbește cu mult patos despre zilele și oamenii de atunci. Dar mai ales despre Petre Câmpeanu. Vorbește despre ceea ce cunoaște cel mai bine: școala câmpineană.
 |
| Prof. Sofia Despa |
„Petre Câmpeanu este Săgetător, ca și mine, și Săgetătorii sunt niște luptători care după orice cădere găsesc puterea de a se ridica cu mult mai multă experiență. Este un om al locului, din câte știu eu este din Băicoi, că probabil a moștenit de la petrolul ăsta al zonei calitatea lui fundamentală și anume a se aprinde repede, dar și a arde constant cu flacără îndelungată. Eu garantez că inima lui arde și acum pentru niște neîmpliniri ale acestui oraș în care a muncit o viață de om.
Câmpeanu avea abilitatea de a trage mălaiul pe turta Câmpinei, cum se zice, drept pentru care oamenii îi oferiseră multă încredere ca primar. De fapt, în lumea școlii noi îi ziceam «piperul», pentru că era iute.
Întotdeauna era foarte curios să afle ce rezultate au obținut elevii noștri la olimpiadele locale, apoi la olimpiada județeană și mereu zicea: «Cam puțin, cam puțin pentru noi!». Totdeauna a fost cald, apropiat și direct.
Cred că a avut și o serie de prieteni care îl mai ajutau la diferite nivele, dar este și genul de om pe care îl dai afară pe ușă, intră pe fereastră. Până nu rezolvă o treabă nu se lasă. Așa a fost tot timpul.
Îmi amintesc că a fost întotdeauna aproape de școli. Pe vremea aceea nu existau bugete alocate școlilor pentru reparațiile și igienizării a anuale. Este un om care când promite ceva face, indiferent dacă urmările sunt negative pentru el. Şi au fost atât de multe urmări negative… Odată a fost sancționat într-o plenară pentru povestea cu brânza de pe piață. Şi a fost întrebat ce are de zis, la care dânsul a răspuns: «Nu- nimic, eu rămân cu sancțiunea și câmpinenii cu brânza!».
Datorită funcției pe care o aveam, eram în membră a Biroului Executiv al orașului nostru, știam destul de multe. Țin minte că după o vizită făcută de tovarășul Ceaușescu prin Câmpina, l-a deranjat foarte tare existența unei rampe de zgură la batale și, în calitate de primar al orașului, ne-a informat cu privire la concluziile acestei vizite și la faptul că a fost foarte indignată conducerea superioară de partid de povestea cu batalele. Reacția pe care a avut o «primu’», cum îi ziceam noi: «Dom’le, dracu’ știe ce fel de telescop o fi având în elicopterul ăla, că vede și ultima hârtie. Că mi-a zis: Bă, și hârtii aveați acolo».
Tot în acea perioadă, conducerea superioară de partid trecea adesea la Sinaia. Şi atunci era povestea cu economisirea energiei electrice, iluminatul public, se stingeau lămpile, aveam ore în care primeam curent… Tot așa, odată, la o ședință de Birou Executiv, ne-a informat că i s-a telefonat de la Sinaia: «Ce mă Câmpeanu, la voi e la ONU? Ce-i iluminație aia în timpul nopții în oraș?». Și asta pentru că nu se respecta întru totul în orașul nostru indicația și raționalizarea.
Cu gazul metan nu îți mai spun, că eram singurii care mai aveam ceva gaz. Îmi dădeau telefon rudele de la București să-mi spună că și aragazul li s-a stins și veneau pe timpul iernii să stea la mine, pentru că la noi gazele mergeau cât de cât. Câmpeanu îi zicea lui Barbu, de la gaze:
– Du-te mă și mai deşurubează ventilul ăla, că sare orașul în aer.
– Tovarășu’ prim – răspundea Barbu – sare că nu sunt gaze sau că sunt gaze?
– Mă, de sărim, sărim cu toții!
Dar până la urmă tot el răspundea, niciodată nu ne-a certat pe noi.
Cam asta îmi aduc acum aminte despre acest om pe care îl apreciez foarte mult, pentru că totdeauna ceea ce a spus a și fi făcut. Și, repet, indiferent de urmările asupra persoanei lui. Nu era genul de om care dă cu capul înainte special să dărâme tot sau să se afirme, asta-i în firea și în structura lui. Și mai avea ceva, făcea tot ce făcea pentru că era foarte legat de acest oraș. Foarte multă lume îl stimează și-l apreciază tocmai pentru că era un tip care se implica. Nu era genul ăla de activist care dădea mâna cu tine: «Bine, tovarășe, această problemă se va rezolvă». El îți spunea clar: pot, nu pot”.
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 24 septembrie 2002, (episodul al patrulea)
