Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.7)

Cele două repere

„La începutul și la sfârșitul carierei mele am lucrat cu doi oameni deosebiți, doi primari care au însemnat ceva pentru Câmpina: Gheorghe Ilioiu și Petre Câmpeanu. În primul rând, acești oameni știau să-și asume responsabilitățile. Pentru un şef, asta este extraordinar. Porneau de la ideea că ceea ce gândesc și vor să facă este bine pentru oraș. În plus, amândoi erau foarte buni gospodari. Pentru mine este o surpriză faptul că, după ’89, primarii nu au înțeles că ei nu sunt puși acolo numai să dirijeze caleașca, dar și să vadă încotro merge. Cei doi primari de care vă vorbesc se trezeau de dimineață, vedeau orașul când era iarnă la 4 – 5 dimineața sau chiar în timpul nopții, pentru a putea lua măsuri de deszăpezire, cu niște utilaje rudimentare pe care le aveam la vremea aceea. Astfel, când se trezeau câmpinenii să plece la serviciu, cărarea pe trotuar era deja făcută cu calul și cu un plug de lemn. Orașul era prima urgență din viața lor. Știau tot timpul cum arată piața, starea de curățenie, aprovizionarea, străzile. Îi interesau toate problemele orașului. Acum, primarii se trezesc mai târziu, apar plugurile la 10 – 11, oamenii înoată în zăpadă. Nu este normal, cel puțin din punctul meu de vedere, ca om care a văzut și altceva”.

Portret sumar

„Petre Câmpeanu era un om căruia îi plăcea să lucreze în echipă, își respecta colaboratorii și părerile lor. Nu se considera atotștiutor. Pe mine, cel puțin, mă consulta întotdeauna în domeniul juridic. Mă întreba mereu când avea o nelămurire. Prelua asupra sa tensiunile care veneau de la un nivel ierarhic superior, fără să le transmită celorlalți. Îi plăcea foarte mult să discute. Pentru el, a conversa, a discuta, nu era deloc o greutate. Pentru mine era chiar de mirare cum reușea în orice moment să găsească cuvintele potrivite, în așa fel încât să își facă un aliat din fiecare persoană cu care stătea de vorbă. Asta este una dintre marile lui calități: întotdeauna a știut să-și apropie oamenii”.

Bătălii neștiute

„În ceea ce privește dezvoltarea economică, lucrurile acestea erau doar tangente cu activitatea primarului. Asta se dirija de la Ploiești, dar oricum trebuia să ne luptăm să aducem obiective aici, la noi, la Câmpina. De exemplu, a trebuit să ne luptăm pentru Turnătorie, care era foarte importantă pentru oamenii din zonă, nu numai pentru câmpineni; la fel, pentru Casa Științei. Turnătoria s-a construit în anii ’70. Se punea problema dacă o aducem în Prahova sau în alt județ. S-au făcut, la vremea respectivă, demersuri extraordinare, până la cel mai înalt nivel, dar am reușit până la urmă. Unii au spus că este un câștig, alții au spus că este o pierdere, pentru că au venit aici oameni din alte localități, cu alte mentalități, altă educație, s-a mai împestrițat puțin populația. Eu cred, totuși, că a fost un câștig și pentru vremea aceea și pentru momentul de față. Și pentru Casa Științei a fost o bătălie extraordinară. În primul rând, Ploieștiul își dorea acest edificiu. De fapt a fost întotdeauna o mare concurență între Câmpina și Ploiești, ei ne-au luat de multe ori tot ce a fost mai bun. 

Întotdeauna au socotit că noi suntem un oraș mic, aveau în vedere numărul de locuitori cu domiciliul stabil în Câmpina, nu s-au gândit niciodată la populația destul de numeroasă care tranzita orașul, care lucra și se aproviziona de aici. Considerau că suntem un oraș mic care se mândrește prea mult. Îi irita treaba aceea cu «cei mai mulți intelectuali la mia de locuitori». Acesta este și motivul pentru care Câmpina a devenit municipiu foarte târziu. La județ nu se dorea să avem acest statut, pentru că ar fi însemnat ca fondurile să se împartă între noi și ei. Dar să revin la Casa Științei. La vremea respectivă găseau tot felul de pretexte, cel mai important fiind acela că există sonda aceea acolo și nu putem să construim aproape de ea. A trebuit să obținem tot felul de aprobări și derogări de la reguli. În final, datorită primarului, am reușit să construim aici Casa Științei, s-o mobilăm și să o înnobilăm cum am știut noi mai bine.

Dificil a fost și când am amenajat Bulevardul Carol I, 23 August cum i se spunea pe vremea aceea. Cei de la județ îl voiau mai îngust. Și pe Calea Doftanei la fel, nu am putut face patru benzi decât până la intersecția cu strada Lenin. Ne-au spus că nici nu ne trebuie mai mult. Şi acum se dovedește că acestea sunt insuficiente, mai ales că nici nu avem locuri de parcare.

Faptul că noi am reușit să aducem orașul la patru benzi în zona centrală a fost un mare câștig. De asemenea, depozitul fostei întreprinderi comerciale cu ridicata, se numea ICRA pe atunci, abia în final, după multe intervenții, a fost adus în Câmpina. Acesta era și un depozit strategic în caz de război”.

Riscuri asumate

„În vremea aceea, mai toți ne asumam riscuri, responsabilități pentru deciziile noastre. Mai înțelegeam omenește necazurile, chiar dacă partidul spunea altceva. Poate că am riscat pentru oameni atunci când Miliția venea și verifica situația efectivului de tineret bovin. Era interzis atunci să tai animale, dar oamenii, pe lângă faptul că nu aveau cu ce să le crească, nu aveau nici ce să mănânce. Ţineau vițelul pentru contract cu abatorul și în același timp în casă nu puteau să mănânce o bucățică de carne din animalul pe care îl creșteau cu multă trudă. Cunoșteam toți situația asta, dar când venea Miliția și întreba, eu niciodată nu am spus «vezi că X-ulescu de pe Muscel tocmai a tăiat vițelul». Mă făceam că dau amenzi pe un caiet separat, motiv pentru care m-au și «ciufulit», ca să-i sperii pe oameni, vezi Doamne, să nu mai taie, dar amenzile acestea nu le trimiteam niciodată, nici nu le înregistram. Iar chitanțierul, care avea special această destinație, era mereu curat. Un alt risc asumat era acela că stabileam împreună cu ICSM-ul ca din cota de mălai care se dădea la populație să dăm o parte și crescătorilor de animale.

Mai aveam probleme și la alegeri. Trebuia să câștige anumite persoane, dar uneori nu prea se întâmpla asta. Noi trimiteam datele așa cum reieșeau de la urne, din documente. Așa că, pe ici, pe colo, mai făceam mici «corecturi». Dar numai pentru oamenii cu funcții foarte mari și aceia, în general, ajutau orașul când își desfășurau activitatea de deputat în MAN”.

Aliații

„Câmpina a avut noroc și cu un prim secretar de județ. Îmi amintesc acum de domnul Cazacu. Era un om deosebit. N-ar fi jignit pe cineva în ședințele de partid, nu-și ieşea niciodată din fire. Era profesor de matematică și îmi amintesc şi acum ce prestanță avea, ce manşete albe la cămașă, de pildă. Era respectuos în toate situațiile și cu toată lumea.

Cu el s-a pus la cale o serie întreagă de lucrări pentru Câmpina. De exemplu, farmacia de lângă spital a fost făcută cu sprijinul lui. Și a ieșit ca o bijuterie. Cu depozite, cu laboratoare… În Câmpina, după cutremurul din ’77, nu mai era nicio farmacie ca lumea. Domnul Câmpeanu a avut grijă să recupereze de la farmacia Voiculescu, situată în centru, efigiile care se văd acum pe noua farmacie și mobilierul de lemn. Şi depozitele erau mari, astfel încât această farmacie să poată dispersa medicamentele în toată zona.

Mai era și Frățilă, cu un stil aparent brutal. El, în fond, nu era așa, fusese secretar UTC la Câmpina și îl ştiam. Însă condițiile de atunci îi impuneau această duritate și uneori vorbea oribil cu cel din fața lui, uneori chiar cu domnul Câmpeanu. Dar asta era fața lucrurilor de atunci. Și totuși și d-l Frățilă ne-a ajutat foarte mult. Cu sprijinul lui s-a rezolvat problema centrului și urma să se soluționeze și aceea a pieței, extinderea ei. Când făcuserăm și noi pași importanți s-a întâmplat această… schimbare de direcție”.

Revoluția

Revoluția, „răsturnarea puterii”, „momentul decembrie ’89”… Nu cred că vom vorbi vreodată suficient despre acest subiect, așa cum nu cred că vom avea vreodată toate datele care să ne permită să tragem cu adevărat o concluzie. Martori ai acelor zile deapănă amintiri, valoroase piese ale unui puzzle poate imposibil de completat. Ce s-a întâmplat la Primăria Câmpina în acele zile, ce a însemnat tensiunea Revoluției la Câmpina, ne spune tot Petre Câmpeanu.

„La revoluție eram în concediu politic. Cum am aflat, m-am dus și eu la partid să văd care este treaba, cu gândul că poate voi găsi niște activiști pe-acolo, să vedem ce facem. Ce știam eu că ăla care era în locul meu a fugit cu comandantul miliției, Ilie? Fusese o lună primar săracul, nici nu apucase prea bine să își ia funcția în primire. Și s-au speriat amândoi și au sărit gardul pe la Pompieri, de era cât pe-aici să-i împuște santinela. Dar a fost o mișcare greșită. De ce să fugi dom’le din fața mulțimii?

Pe mine m-a luat Capone, care era capul răutăților și m-a dus acolo, la primărie. El era la poartă cu niște revoluționari, cu niște găligani. Cât e el de mare și solid, a pus mâna pe mine: «Stai că te punem aici!».

Mai era acolo un biet căpitan de la unitatea de la Voila. Săracul… Îi atârna centura pe aici, pistolul dincolo. Când m-a văzut s-a luminat la față:

– Domnule, bine că ai venit, că nu știm ce să facem.

Ce se întâmplase? În ziua aia băgaseră mașina lui Postelnicu în curte, o Dacia neagră. Avea ușa bușită, tamponată. Zic:

– Ce-i cu asta?

– Au adus-o ăștia. Cu [Georgică – n.r.] Severin, cu toți, cu mare alai.

– Ce aveți dom’le cu el, ce dacă e frate cu…? E un vagabond ca și alții și așa o să moară.

Parcă am avut gura aurită…

– Era în față la Piese Auto, fuma Kent. Și gașca s-a grăbit să-l ia și să-l aducă la primărie. Și acum ce facem cu el aici? mă întreba capitanul.

– În primul rând, ia mașina și du-o în spate, că aruncă lumea cu pietre în mașină și sparge și toate geamurile primăriei.

– Aveți dreptate! Și cu el ce faceți?

– Păi am chemat pe procurorul șef, președintele tribunalului, pe șeful miliției, să ne consultăm.

– Ce să chemăm atâta lume, e simplu!

Între timp, vin Ștefănescu, Niculae, doi procurori și Ilie. La poartă era Pelceag. Eu zic:

– Uite domnule căpitan, cheamă duba aia de-i ziceți libelulă. Suiţi-l în dubă, să-l vadă mulțimea, pe urmă îl duceți în vreo unitate militară sau acasă, la Provița, că altceva nu aveți ce să faceți. Cine îl condamnă? Hai că pentru ce se mai găsește, dar cine îl condamnă?

Îl aduce pe ăsta, vine libelula, mulțimea urlă. Şi l-au luat, l-au dus acasă. 

Dar asta nu a fost tot…”

Ca orice esență tare, prezentată în doze mici, mărturiile despre revoluția de la Câmpina ne sunt picurate în memorie treptat, treptat.

(va urma)

Sorina BUMBĂCEA

Articol publicat în ediţia din data de 15 octombrie 2002 (episodul al şaptelea)