Istoricul alegerilor generale postdecembriste

Alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 au numărul 7 într-un istoric al alegerilor generale din România de după Revoluţia din Decembrie. O bună bucată de vreme, alegerile parlamentare s-au suprapus peste cele prezidenţiale, abia modificările aduse, în 2003, Constituţiei României (aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991), stipulând că mandatul preşedintelui României este de cinci ani şi decalând astfel alegerile prezidenţiale de cele parlamentare. Vă prezentăm mai jos un istoric al alegerilor generale (parlamentare şi prezidenţiale) din România ultimelor două decenii.  

Alegerile din 1990

Primele alegeri libere din istoria postcomunistă a României s-au desfăşurat pe baza unui decret emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN, Parlamentul acelor vremuri tulburi). Ele au reprezentat un test electoral deloc convingător pentru “democraţia” nou instalată la Bucureşti, în urma Revoluţiei din Decembrie. Spoliaţi din punct de vedere material, ideatic şi afectiv de nemiloasa dictatură ceauşistă, românii au votat atunci tot pentru menţinerea stângii la putere. Desigur, o stângă care nu se mai revendica deloc din comunism, o stângă reşapată, remodelată, rebrenduită. O stângă din care făceau parte comuniştii din eşalonul 2 al fostului Partid Comunist Român. Românii l-au votat atunci orbeşte (20 mai este Duminica Orbului în calendarul ortodox), pe Ion Iliescu, cu 85%, neştiind că alegerea “tătucului” avea să întârzie dezvoltarea României cu cel puţin un deceniu. Tot atunci, s-a stabilit ca forul legislativ suprem al ţării să fie ales prin vot proporţional, pe liste de partid, fără existenţa unui prag electoral. Astfel, a fost posibilă intrarea în Parlamentul României a nu mai puţin de 27 de formaţiuni politice la Camera Deputaţilor (dintre care 11 aparţinând unor minorităţi naţionale), şi 7 la Senat. Cu toate acestea, s-a manifestat un dezechilibru accentuat între câştigătorul alegerilor, Frontul Salvării Naţionale (67,53 % din mandate) şi celelalte formaţiuni. Doar PNL şi UDMR mai deţineau o anumită pondere parlamentară, cu puţin peste 7 % fiecare. PNŢCD, cel mai vocal şi mai anticomunist partid istoric de după Revoluţie, condus de regretatul Corneliu Coposu, obţinuse doar 3% din voturi la Camera Deputaţilor (la Senat, şi mai puţine voturi), nereuşind să convingă electoratul. Ion Iliescu, a fost ales preşedinte al României din primul tur de scrutin (cu 85% din voturi), prima şi ultima dată în istoria postcomunistă cînd nu a existat un al doilea tur de scrutin. Ca urmare a primelor alegeri libere din mai 1990, Ion Iliescu l-a desemnat drept prim-ministru al Guvernului României pe Petre Roman. Ulterior, relaţiile dintre Iliescu şi Roman s-au deteriorat, ceea ce a dus la înlăturarea ultimului din funcţie, în urma celei de-a patra mineriade, din septembrie 1991. Ca urmare a crizei politice provocate de această mineriadă,  FSN s-a scindat în două formaţiuni politice: Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN, condus de Ion Iliescu) şi FSN, (condus de Petre Roman). FDSN şi-a schimbat denumirea de-a lungul timpului, transformîndu-se în PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România), apoi în PSD (Partidul Social Democrat), iar FSN (Roman) a devenit PD (Partidul Democrat), iar ulterior PD-L (Partidul Democrat – Liberal). În perioada 1990-1992, când Ion Iliescu a fost liderul de necontestat şi de necontrazis al ţării, România a făcut paşi mici pe drumul dezvoltării economice. În primii ani de după Revoluţie, viaţa economică a României lui Iliescu a fost marcată de sloganul “Nu ne vindem ţara!”. Nu ne-am vândut-o, dar nici nu ne-am făcut-o mai puternică. Ba dimpotrivă. Fără o infuzie masivă de capital străin, nici economia de piaţă românească nu s-a putut dezvolta. Deşi la marile societăţi de stat, cu o retehnologizare adecvată şi un management înnoit şi competent asigurat de guvern (eventual, chiar importat), s-ar fi putut rentabiliza aceste uzine şi, drept urmare, s-ar fi putut face privatizări importante şi benefice, din care să se obţină multe miliarde de dolari, bani cu care s-ar fi putut dezvolta altfel ţara. Inflaţia avea, anual, valori mari (cu două cifre), iar mărirea continuă a salariilor prin tipărire de bancnote, pentru evitarea conflictelor sociale, nu a făcut decât să scadă puterea de cumpărare a leului şi să adauge noi niveluri ascendente spiralei inflaţioniste.

Alegerile din 1992
Cu sloganul “Un preşedinte pentru liniştea noastră”, Ion Iliescu a reuşit să câştige şi prezidenţialele din 1992, dar nu a reuşit ulterior decât să asigure o linişte a unei economii în stagnare, o linişte fără mineriade, căci după a patra mineriadă, din septembrie 1991, şi după intrarea României în Consiliul Europei (1993), “tătucul” nu a mai îndrăznit să-i cheme pe mineri ca să-l apere de rivalii politici, folosind în acest scop “democraţia bâtei”. Partidul său, FDSN, chiar dacă nu a câştigat majoritatea absolută a mandatelor de parlamentari, a reuşitsă devanseze electoral CDR (noua alianţă a partidelor isorice: PNŢCD, PNL şi PSDR), clasată pe locul secund. FDSN a guvernat ţara, între 1992 şi 1996, cu ajutorul PRM, PUNR şi PSM, toate cele patru formaţiuni constituind împreună “patrulaterul roşu”. În acest răstimp, economia s-a dezvoltat tot cu sincope, iar nivelul de trai al românului a rămas tot scăzut, chiar într-o continuă scădere.

Alegerile din 1996
Alegerile din acel an au fost câştigate, cu o majoritate relativă, de către Convenţia Democratică din România, formată acum în principal din PNŢCD şi PNL, plus alte partide mai mici. CDR a obţinut circa 37% din locurile Senatului şi aproximativ 35,5 % din mandatele Camerei Deputaţilor. Preşedinte al ţării a fost ales, în al doilea tur de scrutin, Emil Constantinescu, candidatul CDR. Pentru a obţine o majoritate confortabilă în Parlament, CDR s-a aliat cu USL (o alianţă electorală formată între PD, PSDR (condus de Sergiu Cunescu, parte a CDR până în 1992), şi UDMR. De atunci, udemeriştii au fost mai tot timpul la guvernare, fiind chemaţi pentru asigurarea unor majorităţi stabile în legislativul naţional.  Sub guvernele CDR (Victor Ciorbea şi Radu Vasile), s-au făcut multe privatizări strategice, unele dubioase (vezi privatizarea Romtelecom), dar pe ansamblu, se poate spune că, în acea perioadă, s-au creat multe instituţii ale statului de drept şi ale unei economii de piaţă de tip occidental. Cu toate aceste măsuri, economia românească a început să dea primele semne de revigorare abia în anul 2000, prin măsurile luate de premierul independent Mugur Isărescu. Tot în acel an,  Isărescu a elaborat şi strategia economică de aderare a României la U.E. Cu toate aceste lucruri pozitive, nivelul de trai al românilor a scăzut drastic în perioada 1999 – 2000, mai rău decât în precedentele guvernări, pentru că marile privatizări au fost urmate de disponibilizări în masă ale angajaţilor.                                                                                                                                 

Alegerile din 2000 
Bătăliile electorale ale sfârşitului de mileniu au fost câştigate de PDSR (devenit, ulterior PSD), cu 37% din voturi câştigate, urmat de PRM, cu 21% din sufragiile populare. PRM, un partid antisistem cu un amestec ideologic din ambele extreme, de stânga şi de dreapta, a urcat exploziv în intenţiile de vot ale românilor, din cauza sărăciei şi a decepţiei provocate de guvernarea CDR. Pentru a putea a-şi putea asigura o guvernare liniştită, PSD s-a aliat în Parlament cu UDMR. Pe vremea guvernării Adrian Năstase, România a reuşit atingerea unor obiective importante în politica externă (aderarea la NATO, în 2004, precum şi încheierea capitolelor de aderare la UE), dar corupţia la nivel înalt a atins cote alarmante, cel mai bun exemplu fiind privatizarea Petrom de către premierul Năstase în condiţii foarte dezavantajoase pentru România, cu concesionarea exploatării zăcămintelor de petrol, ceea ce înseamnă practic vânzarea acestora în totalitate (după 50 de ani de exploatare, nu se va mai găsi în acele pungi niciun strop de ţiţei), către austriecii de la OMV. Adrian Năstase va purta mereu stigmatul amanetării viitorului energetic al ţării pentru o jumătate de veac. În guvernarea Năstase, nivelul de trai al românilor a început să crească, iar economia a cunoscut o dezvoltare vizibilă, bazată, din nefericire, mai mult pe consum decât pe creşterea productivităţii muncii, pe  modernizarea şi rentabilizarea industriei, a transporturilor şi a agriculturii. 

Alegerile din 2004
Pentru că eticheta de mare corupt i s-a lipit în ochii alegătorilor ca marca de scrisoare, Adrian Năstase a pierdut alegerile prezidenţiale în favoarea lui Traian Băsescu, candidatul Alianţei D.A. (PNL-PD).  Băsescu a anunţat, dinainte de alegeri, că va fi un preşedinte-jucător şi s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă a siluit în repetate rânduri Constituţia României prin răstălmăcirea în interes personal (dar şi în interesul camarilei cu care s-a înconjurat), a literei şi spiritului Constituţiei României. Băsescu s-a implicat mai mult decât îi permiteau textele constituţionale (ca niciunul dintre predecesorii săi locatari ai Palatului Cotroceni), în rezolvarea marilor problemele (externe, dar şi interne), ale României. Deşi Alianţa PNL-PSD a obţinut un număr ceva mai mic de parlamentari decât PSD, noul preşedinte a reuşit să formeze o majoritate parlamentară (Împreună cu UDMR şi PUR, socotit, ulterior, soluţia imorală), din care social-democraţii au fost excluşi. La un an de la alegerile din 2004, din cauza unor divergenţe avute pe tema necesităţii organizării unor alegeri anticipate, iar mai apoi, din cauza unor neînţelegeri în legătură cu probleme importante de politică externă şi internă, relaţia dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu Tăriceanu s-a înrăutăţit, ceea ce a dus la retragerea PD din guvernul Tăriceanu, în aprilie 2007. În mandatul 2004-2008, sub guvernarea Tăriceanu, economia a continuat să se dezvolte pe seama boom-ului imobiliar şi a consumului. Au rămas neuitate celebrele credite cu buletinul, care se puteau face în mai multe magazine pentru achiziţionarea, în special, a electronicelor şi a electrocasnicelor. La jumătatea anului 2008, efectele crizei mondiale economico-financiare (criză declanşată în SUA, în urma falimentului unor mari bănci, tot din cauza creditului de consum acordat exagerat), s-au resimţit şi în România, dar guvernanţii liberali (susţinuţi în Parlament de o majoritate realizată cu sprijinul tacit al PSD), le-au tratat cu superficialitate, neluând nicio măsură de contracarare, preocupaţi să organizeze şi să câştige alegerile din noiembrie 2008.

Alegerile din 2008
Precedentele alegerile legislative din România s-au desfăşurat în noiembrie 2008.  În premieră, la aceste alegeri s-a renunţat la votul pe liste, reprezentanţii politici ai cetăţenilor fiind aleşi printr-un sistem mixt, în care candidaturile şi votul sunt uninominale, iar acordarea mandatelor se face proporţional, în funcţie de numărul total de mandate obţinut în circumscripărul total de mandate obţinut în circumscriţia electorală a unui judeţ, cu două redistribuiri de mandate de parlamentari; o redistribuire la nivel judeţean, şi una, la nivel naţional. În urma acestor alegeri, PDL a obţinut cele mai multe mandate (115 în Camera Deputaţilor şi 51 în Senat), fiind urmat de Alianţa PSD+PC (114 în Cameră şi 49 în Senat), PNL (65 în Cameră şi 28 în Senat) şi UDMR (22 în Cameră şi 8 în Senat). De asemenea, 18 mandate de deputat au fost obţinute de reprezentanţi ai altor minorităţi naţionale. După alegeri, s-a format un guvern PDL-PSD, cu Emil Boc premier. Guvernul Boc I a funcţionat până în septembrie 2009, când PSD s-a retras de la guvernare. Demis în 13 octombrie 2009, în urma unei moţiuni de cenzură care a fost aprobată de o nouă majoritate parlamentară (PSD, PNL, UDMR, minorităţi), Emil Boc a continuat să fie premier interimar. Guvernul Boc I a rezistat până după cele două scrutinuri, din noiembrie-decembrie 2009, pentru alegerea preşedintelui României, variantele cu Lucian Croitoru şi Liviu Negoiţă candidaţi de premieri, avansate de preşedintele Băsescu, fiind respinse de Parlament. Alegerile prezidenţiale din 2009 au fost primele de acest fel care au avut loc separat de alegerile legislative. Guvernul Boc de după alegerile prezidenţiale din 2009 a fost susţinut de o coaliţie parlamentară formată din PDL, UDMR şi UNPR. Premierul care a rezistat multor moţiuni de cenzură, chiar în faţa unei demiteri generate de trecerea unei moţiuni de cenzură a opoziţiei, a demisionat în februarie 2012, locul său fiind ocupat ulterior de Mihai Răzvan Ungureanu. În mai 2012, în urma aprobării de către Parlament a unei moţiuni de cenzură a opoziţiei de atunci (PNL şi PSD), guvernul Ungureanu a căzut, fiind înlocuit de guvernul Victor Ponta, care a organizat şi ultimele alegeri parlamentare din 9 decembrie 2012.

Alegerile din 2012
Toţi actorii politici implicaţi sunt de acord că recentele alegeri au fost câştigate de Uniunea Social-Liberală, iar marele perdant este Alianţa România Dreaptă (PDL, FC şi PNŢCD). Rezultatele oficiale ale alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012 vor fi date publicităţii de către Biroul Electoral Central abia peste câteva zile. Până atunci, toată lumea se mulţumeşte cu rezultatele exit-poll-urilor organizate de mai multe institute de sondare a opiniei publice. Conform unui sondaj exit-poll realizat de CCSB pentru Antena 3, USL a înregistrat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 56,8%, ARD a obtinut 19 %, PP-DD 13,8%, iar UDMR 5,1%. Potrivit exit-poll-ului realizat de CURS pentru TVR, USL a înregistrat la aceste alegeri parlamentare 57,58%, ARD a obtinut 18,87% % , PP-DD 13,09%, iar UDMR 5,16%.  A.N.