Acribic cu o cât de obișnuită hârtiuță, un carton oarecare, cu anii asemenea mostre ale arivismului de care un colecționar de documente „se îmbolnăvește”, am descoperit într-un plic vreo câteva schițe desenate la repezeală, acum aproape 40 de ani, după figura lui Gabriel – fiul poetului George Bacovia. Datate „5. XII.1982 Bușteni”, o zi de duminică, aceste desene „dintr-o bucată” păstrează anatomia – moștenită din părinții lui. Se știu liniile ei – a acelui Gabriel Bacovia marcat, din păcate, ereditar, pe de o parte, de trăsăturile arborelui din care a răsărit, pe da alta, de povara renumelui, îndeosebi al tatălui său, amprentat și de însușirile transmise de gena aceleia care i-a dat viață: Agata Grigorescu Bacovia.
În ceața izbucnind sacadat din vălătucii lulelei, am surprins, în câteva contururi, interiorizările personajului – tot timpul în monotonia unei tristeți dusă și uitată pe gânduri, sonorizată de versurile sale citite monosilabic, cu vocea aidoma aceeași a autorului „Plumb”-ului.
Invitat să ia cuvântul, Gabriel – relatând despre una din întâlnirile tatălui său cu Cezar Petrescu, amândoi moldoveni și scriitori – a reprodus timbrul glasului bacovian, pe care, în absența unei viori în plin lamento, l-a învăluit în tăcute spirale albăstrii, pâcâind luleaua cu o lacomă savoare tabagică. Momentul a durat cam o jumătate de oră, pentru că, poziționat de curbura spinării cu accent sferic în zona umerilor, era nevoit să alterneze șederea: când pe scaun, când, cu greu, aplecat, în picioare – în semn de respect față de publicul foarte curios să îl vadă pe succesorul autorului „Scânteilor galbene”.
Scenele s-au petrecut atunci, pe 5. XII.1982, la Bușteni, în ambianța aniversării a 90 de ani de la nașterea lui Cezar Petrescu – 1 decembrie 1892 – proiect istorico-literar inițiat și guvernat de Smaranda Chehata, soră a scriitorului, găzduit de o clădire inițial hotel, situată pe strada ce poartă numele autorului ÎNTUNECĂRII și al lui FRAM – URSUL POLAR, edificiu care, având o sală confortabilă, cu voia primăriei, distinsa doamnă, cândva profesoară de franceză și partenera secretarului poetului Omar Lara, a rememorat – cu sfântă venerație – viața familiei Petrescu și a scriitorului.
Prezența lui Gabriel Bacovia sigur că avea să atragă atenția publicului, mie – până la extaz și precipitare, uitând la un moment dat că trebuie să spun câteva cuvinte, după prof. Christian Crăciun, despre Cenaclul literar și artistic întemeiat de mine, cu 20 de ani în urmă, la Clubul Fabricii de Anvelope VICTORIA Florești și care purta numele faimosului gazetar și romancier aniversat. Grăbeam schițele, tensionat „să fur” conformația profilului junelui Bacovia (în expresia indubitabil bacoviană), pe niște hârtii norocos aruncate în geantă. Profil a la Chopin, gravându-se în fumul și în semi-întunericul sălii, Gabriel ni-l restituia pe Bacovia într-o variantă poetică veridic sumbră, pe care o ploaie venită brusc din creștetul Caraimanului a sublimat-o sălbatic,cu naturalețea ei auditivă.
În larma foșnitoare furișată de afară, învăluit în șerpii de fum ai straniei pipe – gesticulând când într-o mână când în cealaltă –, prin glasul fiului său, Gabriel, sala asculta vrăjită vocea seplucrală a lui Bacovia – Poetul: „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând…/ Sunt singur și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre.// Și parcă dorm pe scânduri ude,/ În spate mă izbește-un val -/ Tresar prin somn și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal.// Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleași vremuri mă găsesc…/ Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se prăbușesc.// De-atâtea nopți aud plouând,/ Tot tresărind, tot așteptând…/ Sunt singur și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre…”
Serghie Bucur
