În urma unui accident de maşină petrecut la vârsta de doi ani,

Andrei Boţog a învăţat că nu are nevoie de picioare pentru a merge mai departe

“Oamenii sunt asemenea vitraliilor: ele strălucesc şi luminează atunci când este soare afară, dar atunci când se lasă întunericul, adevărata lor frumuseţe este descoperită doar dacă există lumina dinăuntru” (E.Kubler Ross).

Cine îl cunoaşte bine pe Andrei, ştie că are de-a face cu o persoana pozitivă, deschisă, înzestrată cu calităţi extraordinare, o persoană care străluceşte în întuneric. Cine nu îl cunoaşte atât de bine, nu are cum să nu vadă, de la prima întâlnire, licărirea ochilor lui inteligenţi, vii, zâmbitori, limpezi, curioşi. Lumina dinăuntrul lui nu poate trece neobservată.

Cine este Andrei? – vă întrebaţi dumneavoastră, aşa cum mă întrebam şi eu, mai deunăzi, când m-am dus să-l întâlnesc, înaintea începerii orelor, la Colegiul Tehnic “Constantin Istrati” din Câmpina. Trebuie să vă mărturisesc că aveam oarece emoţii. Mi se spusese câte ceva despre el şi l-am căutat mai mult în vederea marşului de solidaritate dedicat copiilor cu dizabilitaţi şi a flash-mob-ului, care urmau să se desfăşoare la Câmpina. Mă simţeam cumva vinovată că eu traversam iute coridoarele colegiului, în timp ce el, mă gândeam eu, cine ştie cum se descurcă, cum face faţă situaţiei în care se găseşte. Dar când l-am văzut pe hol, în faţa clasei, înconjurat de colegi, s-au evaporat multe din temerile mele. Speranţa din ochii lui de adolescent mi-a transmis o stare de linişte, pe care sunt convinsă că o transmite tuturor celor care îi sunt în preajmă. Graţie forţei interioare a acestui copil şi serenităţii pe care el o emană, am realizat că multe dintre cele pe care eu le consideram “mari probleme existenţiale” nu au nicio valoare, dacă sunt puse faţă în faţă cu soarta unui copil care de la doi ani şi jumătate parcurge căile vieţii fără picioare…
Simpaticul nostru Andrei Boţog are 17 ani şi este unul dintre bobocii Colegiului Tehnic “Constantin Istrati”, fostul liceu Petrol din Câmpina. S-a născut si trăieşte, împreună cu familia, la Mislea, un sat care se găseşte în partea de vest a judeţului Prahova şi care face parte din comuna Scorţeni. Are un frate cu un an mai mare, iar mama lui are şi rolul de însoţitor. La vârsta de doi ani şi jumătate a avut un accident de maşină în urma căruia a rămas fără picioare. De atunci, se deplasează cu ajutorul unui cărucior. A făcut şcoala gimnazială în satul Mislea, iar acum urmează liceul în oraşul nostru.

De la Mislea până la Câmpina, pe o distanţă de 30 de kilometri pe care o parcurge, aşadar, de două ori pe zi, Andrei vine însufleţit de dorinţa de a învăţa şi de a fi integrat într-un colectiv de tineri. De altfel, aşa cum el însuşi mi-a povestit, s-a înţeles bine cu colegii de la şcoala generală din Mislea şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu colegii de la liceu. Acest ultim lucru mi-a fost confirmat de comportamentul colegilor din clasa a IX-a, prezenţi în momentul în care l-am întâlnit pe Andrei. Prieteni are şi la Mislea, nu ar avea nevoie să vină până la Câmpina pentru a socializa. Motivul principal al acestor anevoioase voiaje cotidiane este faptul că Andrei vrea să urmeze cursurile unei şcoli, să înveţe, să progreseze.
Liceul în care învaţă Andrei este dotat de două rampe de acces, iar sala de clasă pe care o frecventează este la subsol, astfel încât să poata ajunge (cel puţin) în clasa lui când vine la şcoală.
Din relatarile lui şi din alte mărturii, am aflat că, pentru a se urca şi a coborî din microbuz, se foloseşte de braţe, în timp ce căruciorul îi este urcat şi coborât de prieteni, cunoştinte şi de fratele lui, care are 18 ani şi merge şi el la Colegiul Tehnic Forestier. De la staţia de maxi-taxi până la Colegiul “Constantin Istrati”, Andrei merge singur într-un cărucior care ar trebui schimbat urgent pentru că, în primul rând, nu mai corespunde greutaţii şi dimensiunilor posesorului. L-am întrebat de unde are indispensabilul cărucior cu ajutorul căruia se deplasează şi mi-a spus ca a fost cumpărat, cu mari eforturi, de către familia lui, în condiţiile în care tatăl a rămas fără serviciu încă de anul trecut. Tot Andrei mi-a vorbit despre o fundaţie, numită “Motivation”, care l-a sprijinit în achiziţionarea căruţului pe care îl avea înainte şi despre d-na Elena, care l-a invitat la clubul său de fitness pentru a-l ajuta să slăbească.
Văzându-l pe Andrei, nu simţi compasiune, ci admiraţie pentru modul în care ştie să nu se lase doborât. El nu trăieşte dizabilitatea ca pe o boală, cum adesea este privită, ci ca pe un fapt pur şi simplu întâmplat, un fapt care nu se poate rezolva. El ştie că nu se poate ajunge la starea dinaintea accidentului, că nu se poate tămădui, dar că poate trăi păstrând un spirit viu, astfel încât greutăţile întâmpinate să fie îndurate mai uşor. Iată că Andrei ştie, fără să-l fi învaţat nimeni (în afară de viaţa insăşi) că “nu povoara te doboară, ci felul în care o porţi”. 

Iulia DUPU