“Să fii sămânţă şi să te sprijini pe propriul tău pământ…”
Iată un vers din Nichita Stănescu care a intitulat una din sculpturile lui Gabriel Sitaru, care a plăcut cel mai mult publicistului Ion T. Şovăială, avocat de profesie şi scriitor, documentarist, publicist, de vocaţie.
Lăsând în urmă plăcerile dureroase ale unei vieţi scurte-amare, îndulcite de bucuria dragostei filiale şi a dragostei pentru frumos şi bine, Ion T. Şovăială îşi caută acum idealurile de perfecţiune la care a fost un asiduu aspirant în timpul vieţii, în dimensiunea absolută despre care cu toţi sperăm ca este “lumea celor drepţi”.
Măcinat de un rău care l-a frământat în ultima vreme, Şovi îşi ia acum rămas bun de la viaţa terestră şi prin conştiinta prietenilor şi cunoscuţilor cu care ani de zile a împărtăşit fie idealurile sale, fie bucuriile, tristeţile sau regretele şi de cele mai multe ori o glumă bună şi plină de tâlc, rămane acelaşi perpetuu susţinător al cauzelor pierdute, al proceselor de conştiinţă nerezolvate li al privirilor răscolitoare către sinele absolut. Poate cu regretul unei opere neterminate, poate cu dorul de o viaţă darnică, dar perfidă, care i-a dat cu o mână şi i-a luat cu cealaltă şi în mod sigur cu un spirit vecin cu sublimul, Puşu, după numele de alint cu care l-au chemat cei care l-au iubit, a trecut graniţa către nefiinţă, grăbindu-se parcă la întâlnirea intempestivă cu părinţii săi mult iubiţi de acesta, cu deztruparea dumnezeiască, cu dezrobirea din lanţurile ruginite ale pământescului crud, care l-a încercat cu dezamăgirile diurne şi nostalgiile nocturne – pe care sufletul său sensibil le-a trăit la cote maxime.
Din păcate, la moartea lui nu mai putem decât să înşirăm fraze lungi, care să ne rătăcească durerea, evocând cu tandreţe, gingaşia şi delicateţea sufletească a celui care a fost Ion T. Şovăială în această viaţă şi care rămâne chiar şi după trecerea in nefiinţă, prietenul tainic şi discret al sentimentelor nerostite, al trăirilor de vibraţie înaltă, al cuvintelor ticluite.
Împletit în frazele lungi şi lirice ale propriei sale vieţi, Şovi a depus ultimele “concluzii scrise”, în avocatură, dar vor fi încă multe note scrise în literatură, subsemnate de ION T. ŞOVĂIALĂ, activitatea sa literară prolifică nefiind încă publicată. Cât despre notele nescrise, acestea rămân în suspansul unei conştiinţe postume. Avocaţii nu-l vor mai saluta în fiecare zi, editorii nu-i vor mai strânge mâna, prietenii nu-i vor mai zâmbi.
Am depus pe pieptul fără suflare florile prieteniei, flori de primăvară netrăita ce-şi ia rămas bun de la Ion T. Şovăială.
Vântul îşi aruncă privirea înapoi cu mânie, purtând cu el sufletul rătăcitor al adormiţilor întru veşnicie, îngropând o sămânţă care se sprijină pe propriul ei pământ. Să trăieşti, Şovăială, în câmpiile lirice ale veşniciei însorite!
Lăsând în urmă plăcerile dureroase ale unei vieţi scurte-amare, îndulcite de bucuria dragostei filiale şi a dragostei pentru frumos şi bine, Ion T. Şovăială îşi caută acum idealurile de perfecţiune la care a fost un asiduu aspirant în timpul vieţii, în dimensiunea absolută despre care cu toţi sperăm ca este “lumea celor drepţi”.
Măcinat de un rău care l-a frământat în ultima vreme, Şovi îşi ia acum rămas bun de la viaţa terestră şi prin conştiinta prietenilor şi cunoscuţilor cu care ani de zile a împărtăşit fie idealurile sale, fie bucuriile, tristeţile sau regretele şi de cele mai multe ori o glumă bună şi plină de tâlc, rămane acelaşi perpetuu susţinător al cauzelor pierdute, al proceselor de conştiinţă nerezolvate li al privirilor răscolitoare către sinele absolut. Poate cu regretul unei opere neterminate, poate cu dorul de o viaţă darnică, dar perfidă, care i-a dat cu o mână şi i-a luat cu cealaltă şi în mod sigur cu un spirit vecin cu sublimul, Puşu, după numele de alint cu care l-au chemat cei care l-au iubit, a trecut graniţa către nefiinţă, grăbindu-se parcă la întâlnirea intempestivă cu părinţii săi mult iubiţi de acesta, cu deztruparea dumnezeiască, cu dezrobirea din lanţurile ruginite ale pământescului crud, care l-a încercat cu dezamăgirile diurne şi nostalgiile nocturne – pe care sufletul său sensibil le-a trăit la cote maxime.
Din păcate, la moartea lui nu mai putem decât să înşirăm fraze lungi, care să ne rătăcească durerea, evocând cu tandreţe, gingaşia şi delicateţea sufletească a celui care a fost Ion T. Şovăială în această viaţă şi care rămâne chiar şi după trecerea in nefiinţă, prietenul tainic şi discret al sentimentelor nerostite, al trăirilor de vibraţie înaltă, al cuvintelor ticluite.
Împletit în frazele lungi şi lirice ale propriei sale vieţi, Şovi a depus ultimele “concluzii scrise”, în avocatură, dar vor fi încă multe note scrise în literatură, subsemnate de ION T. ŞOVĂIALĂ, activitatea sa literară prolifică nefiind încă publicată. Cât despre notele nescrise, acestea rămân în suspansul unei conştiinţe postume. Avocaţii nu-l vor mai saluta în fiecare zi, editorii nu-i vor mai strânge mâna, prietenii nu-i vor mai zâmbi.
Am depus pe pieptul fără suflare florile prieteniei, flori de primăvară netrăita ce-şi ia rămas bun de la Ion T. Şovăială.
Vântul îşi aruncă privirea înapoi cu mânie, purtând cu el sufletul rătăcitor al adormiţilor întru veşnicie, îngropând o sămânţă care se sprijină pe propriul ei pământ. Să trăieşti, Şovăială, în câmpiile lirice ale veşniciei însorite!
Carmen SITARU
