Inventatorul și pionierul aviației române și mondiale Aurel Vlaicu (19 noiembrie1882 – 13 septembrie 1913) şi-a pierdut viaţa în urma prăbuşirii cu aeroplanul Vlaicu II lângă Câmpina, la Băneşti.
Un portret emoţionant îi face temerarului inginer aviator devotatul său prieten, Octavian Goga, fost coleg şi bun cunoscător al vieţii acestuia, într-un eseu publicat iniţial în revista „Luceafărul” şi reluat mai târziu în volumul „Precursori” (Editura „Cultura Naţională”, 1930, p. 227), din care publicăm mai jos câteva fragmente.
Un portret emoţionant îi face temerarului inginer aviator devotatul său prieten, Octavian Goga, fost coleg şi bun cunoscător al vieţii acestuia, într-un eseu publicat iniţial în revista „Luceafărul” şi reluat mai târziu în volumul „Precursori” (Editura „Cultura Naţională”, 1930, p. 227), din care publicăm mai jos câteva fragmente.
«Avea şi el un vis, care nu-l părăsea niciodată. De câte ori ieşeam la plimbare afară din Sibiu, cum se iveau în zare crestele munţilor, Vlaicu părea schimbat. Vorbea mai puţin, îşi curma glumele şi rărea pasul. Era distrat, îl lua în stâpânire un calm necunoscut şi fruntea, senină de obicei, i se învăluia într-o umbră de seriozitate. Deodată îl vedeam strângând buzele,clipind din gene şi uitându-se departe. Se oprea brusc şi mă prindea de braţ: „Pe acolo, vezi, s-ar putea trece Carpaţii… Mă tot gândesc, care ar fi mai bună, Valea Oltului, Valea Prahovei?… Tu ce zici?” Rămâneam locului câte un ceas două şi el vorbea… Vorbea de visul lui. Îşi judeca aparatul, îi compara calităţile şi lipsurile, combina lungimea drumului,curenţii atmosferici, înălţimea culmilor. Punea totul la cântar şi nu mai avea odihnă. În fundul ochilor vii, desluşai o strălucire de patimă. El care avea vorbe aşa de puţine, nici nu încerca să-şi lămurească ispita, dar din câte un cuvânt aruncat, din tăcerea bruscă, din privirea aceea îndărătnică, vedeai că pătrunde pe deplin simbolul întâiului zbor peste munţii care se rup în două. Se înviora ca de un fior în tot trupul, când încheia vorba cu un gest biruitor: „Ce are să fie atunci, când oi zbura eu peste Carpaţi!…”
Visul ăsta l-a omorât… L-a omorât înainte de-a fi început să trăiască. Era doar abea în pragul vieţii, cu fierberea tulbure încă a celor treizeci de ani. Nu i-a dat nici măcar răgazul să se desmeticească puţin, să privească în jur, să pătrundă cât de cât vârtejul în care a ajuns el, de acolo din Binţinţi, de pe Malul Mureşului. Abia se scuturase de praful odăiţei de student, îl ardeau frigurile tinereţii şi-i era departe încă ceasul cumpănirilor potolite. Aruncat din senin în mijlocul vâltorii, singur cu patima lui, el se simţea stângaci sfios, dezarmat. La tot colţul îl aştepta o surpriză, o licărire proaspătă de lumină, un fior necunoscut…
Aşa a fost fulgerat Vlaicu la începutul drumului. A răsărit deodată din marea anonimă, şi-a rotit aripile deasupra noastră, ne-a silit să-l căutăm tot mai sus în înaltul cerului, şi-a căzut într-o clipă cu trupul zdrobit de propriul făt… Eterna poveste a tuturora, cari vin cu o proorocire pe pământ… Aşa cum s-a desfăşurat însă, tragedia lui are o înaltă semnificaţie simbolică. E un val de lumină care a izbucnit din regiunile vaste ale geniului popular, a uimit o clipă lumea şi s-a întors iar acasă, ca o solie care şi-a îndeplinit datoria. O flacără care joacă noaptea în mijlocul câmpului, ca să ştie satul că acolo în pământ zace îngropată o comoară. Aşa a strălucit Vlaicu, aşa s-a dus. Opera lui spune tuturora, că lumea de unde a venit el, sub acoperişul căsuţelor albe de la ţară, trăieşte şi se zbate, lovit de mizerii, chinuit de boli şi de jandarmii ungari, minunatul suflet creator al ţăranului român. Aeroplanul, care a despicat văzduhul la Aspern, alături de cele mai avansate invenţii ale civilizaţiei umane, a indicat încă odată culmile la care se poate ridica acest suflet, risipit de veacuri pe cărările înguste ale vieţii primitive…
Aurel Vlaicu, care şi-a nemurit numele cu o invenţie de domeniul celei mai înalte probleme a culturii moderne, a fost şi a rămas până în ceasul din urmă, o întrupare tipică a ţăranului român, a ţăranului ardelean!… El a umblat la şcoală, a trecut, a făcut studii politehnice în Germania, a învăţat ungureşte şi nemţeşte, a ascultat concerte şi teatru, dar cultura străină nu a fost în stare să-i spulbere îndemnurile lumii patriarhale, de care nu s-a deslipit niciodată. Vlaicu a rămas ţăran… Nu i-a cerut culturii decât atâta cât îi trebuia pentru planurile lui. Alte tentaţii nu l-au putut robi. A învăţat deci matematica superioară, chimia şi fizica, dar s-a scuturat de toate celelalte, ca de-un balast. Cu spiritul lui de selecţie, cu intuiţia admirabilă ce-o avea din copilărie, el căuta cele mai simple formule pentru teoriile ştiinţifice, cari îl preocupau, apelând mai mult la puterea de imaginaţie, la bunul simţ al minţii ţărăneşti şi mai ales la îndemânarea mâinii, care nu greşea niciodată. Muncea cu patimă, unind devotamentul sălbatic al geniului, cu stăruinţa ţărănească. De aceea Vlaicu a fost toată viaţa lui un izolat, cum rar se întâlnesc… Nu cunoştea reţeaua de convenţii şi îndatoriri care îndrumă pe trecător în drumul lui. Nici nu putea s-o vadă, doar până în clipa când s-au închis pe veci ochii aceia strălucitori, ei au fost aţintiţi numai spre cer…
Dacă voiai să-l înţelegi, trebuia să-l vezi în atelier. Acolo era la el acasă. În mijlocul maşinilor, în murmurul monştrilor de oţel, se strecura silueta lui sveltă în bluză albastră de uvrier, şi-o vedeai răsărind la toate colţurile… „Maşina e mai de omenie ca omul. Maşina nu minte. Ascultă şi primeşte porunca. Eu în oameni m-am înşelat, în maşini niciodată…”
Scos din atelier şi pus în largul vieţii, el, care cunoştea toate legile mecanicei, rămânea buimăcit şi îşi pierdea busola. Avea parcă ceva din stângăcia păsărilor cu aripile tăiate. Obişnuit să-şi toarne gândurile într-o formă materială, în metal sau lemn. „Eu – spunea de atâtea ori – nu ştiu să vorbesc. Nici nu am mai mult de patru sute de cuvinte. Le învârtesc aşa”. Scoţând din buzunarul vestei un şurub, ni l-a pus pe masă: „Iaca o silabă din gândurile mele…”. Cu firea lui particulară, nu mulţi l-au înţeles. Lumea îl admira, puţinii lui prieteni îl îmbrăţişau cu dragoste, dar judecata tranşantă a spiritelor mediocre nu l-a pătruns niciodată. Vedeau în el doar abilitatea obişnuită astăzi a omului-pasăre, un pilot ca atâţia alţii. Puterea de creaţie, prinsă în libelula măiastră, nu o puteau aprecia. S-au găsit mulţi, deci, care l-au amărât, i-au pus piedici, în loc să-i dea ajutor, l-au purtat cu vorbe până i-au deşteptat bănuiala lui ţărănească. În faţa lor, Vlaicu era schimbat. Mândru, laconic, băţos, încrezut, arunca vorbe lapidare… În mijlocul prietenilor, Vlaicu se dezgheţa uşor. Îl părăsea şi sfiala şi privirea tulbure de pe Calea Victoriei. Vorba lui curgea limpede, presărată cu glume şi cu frânturi de înţelepciune de la ţară. Vesel, comunicativ, naiv ca un copil, spunea tot ce avea pe inimă. Aveai în faţă chipul simpatic al ţăranului nostru. Păstra în suflet neatinsă toată comoara din bătrâni. Când arunca bereta de aviator şi părăsea problemele tehnice, nu mai era decât băiatul funtaşului Dumitru Vlaicu din Binţinţi…
Fire de artist Vlaicu a fost un temperament pasionat. Tot ce făcea, pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu albia adâncă. Munca lui era determinată de-o necesitate organică şi nu avea nici o legătură cu micile trebuinţi a vieţii de toate zilele. Niciodată nu s-a gândit la o slujbă, la o leafă. Nu cunoştea nici banul, nici mijloacele unui trai bun. Mergea înainte stăpânit de nevroză cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiei. Impulsurile lui veneau din adâncimi mari, de dincolo de limitele raţiunii. Veşnic frământat de un gând nou, nu cunoştea odihna. Deprins în timpul din urmă cu călătoriile aeriene, îl chema tot mai des dorul să se avânte în spaţiu… În zadar îi spuneau doctorii să se lase de pilotaj, să facă o cură la Căciulata şi să se păzească de defectul lui de inimă… Nu-i băga în seamă. Odată căzuse bolnav de rinichi şi zăcea de vreo două luni şi jumătate. Palid, slab, cu buzele arse de friguri, sta între perne. Cu capul întors spre fereastră căuta din ochi un petec de cer albastru: „Ce moarte stupidă ar fi să mor în pat!”»
Doctorul curant al lui Vlaicu era de părere că acesta ar fi murit în timpul zborului, în urma unui atac de inimă
Într-una din notele cuprinse în volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă (II)”, semnat de Ion T. Şovăială, aflăm că „Medicul curant al lui
Aurel Vlaicu, dr. V. Hâncu, susţine argumentat ipoteza potrivit căreia cel
supranumit «Vulturul din Carpaţi» ar fi decedat «probabil în aer, în urma unui atac de inimă»”, o explicaţie care ar fi fost, cu siguranţă, mai pe placul lui Vlaicu, care era atât de încrezător în siguranţa pe care o oferea aparatul său de zbor.
Aurel Vlaicu, dr. V. Hâncu, susţine argumentat ipoteza potrivit căreia cel
supranumit «Vulturul din Carpaţi» ar fi decedat «probabil în aer, în urma unui atac de inimă»”, o explicaţie care ar fi fost, cu siguranţă, mai pe placul lui Vlaicu, care era atât de încrezător în siguranţa pe care o oferea aparatul său de zbor.
„La Câmpina se pare că a aterizat, a luat masa şi-a pus benzină în motor şi-a inspectat aparatul şi s-a ridicat în văzduh să facă ultimul salut, a făcut ceva viraje şi a plecat”. „Ce s-a putut întâmpla? Temperatura în urma deselor ploi, fiind cam rece, mai ales la munte, a influenţat asupra rinichilor, rinichii asupra vaselor şi nervilor, iar vasele asupra inimii şi asupra creierului, la care s-a mai adăugat şi emoţia. Pe de altă parte, sângele de la periferia organelor, în urma răcelii şi a contractibilităţii vaselor, s-a aglomerat spre centru, vasele centrale fiind foarte încărcate de sânge, iar inima, slăbită în urma nefritei, nu a fost în stare să pună rezistenţă undei sanguine şi o sincopă cardiacă, probabil, i-a curmat viaţa. Numai astfel de explicaţie este raţională, bazată pe fapte şi concluzii logice. Ca o concluzie deci, după mine unul, Vlaicu a murit probabil în aer, în urma unui atac de inimă: asistolie cardiacă”. (Dr. V. Hâncu, „Vlaicu şi cauza morţii lui” în Albumul Vlaicu, Orăştie, 1920, p. 306).
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!