În martie şi aprilie 2013 pierdurăm, pentru todeauna, cinci dintre acei mari anonimi care au slujit Cultura cu eforturi impresionante, condensându-le, forţaţi de soarte, în opere ale vieţii lor. Le rămânem datori cu dureroasa recunoştinţă. Cuvintele lor, scrise şi tipărte în reviste, ziare şi cărţi îi fac Nemuritori.
Carmen Negreu
O salutasem în atmosfera incinsă a sărbătorii Zilei Câmpinei, pe 8 ianuarie, după ceremonia marcării a 510 ani de atestare documentară a fostei Vămi şi faimoasei Schele de petrol a României finelui de veac XIX – prima jumătate a secolului XX.: Doamnă, sărut mâinile! Un zâmbet uşor umbrit, strecura spre mine privirile intimidate de gestul scurt şi sincer. O fandare a impozantei sale siluete i-a sporit agreabila înfăţişare, părul tuns băieţeşte i-a fluturat în jurul figurii împlinite, Doamna reluând filmarea scenelor pentru reportajul aşteptat pe hârtie şi pe ecranul tv. Scrisese cu multă vreme în urmă despre mai toţi componenţii Cercului literar Geo Bogza şi Lecturile lui cu public. Cuvinte din straturile conştinţei unei reportere cu aplombul şi vocaţia respectului faţă de valorile Câmpinei. Îi fericeam truda – prin publicaţiile „Valea Prahovei”, apoi prin „Oglinda de azi” risipită negru pe alb şi pe ecrane.. Carmen Negreu era o prezenţă solidă, protectoare, născută să inspire încredere şi competenţă. Până duminică, 10 martie, când a trebuit să notez în Agendă, îngrozit de vestea ca un fulger negru: „Dezastru în redacţia Oglinda. A murit Carmen Negreu! Sun pe directorul ziarului. Descumpănit, vocea prăbuşită. Da, a fost găsită în baie, fără suflare! Mai avea niţel până la pensie. Soţul ei era în largul mării, fiul, la facultate. În seara zilei Femeii s-a întâmplat nenorocirea, nu ştim de ce şi cum. Am pierdut o ziaristă formidabilă, un om exemplar!” Pe Carmen a primit-o pământul localităţii domiciliare: Breaza; Jurnalistica sa – colecţiile celor două ziare şi arhiva televiziunii municipale..
Nicolae Paul Mihail
21 martie, o zi de joi în care mă pregătisem să fac o Câmpină, cap-compas grupul industrial Dr. C. I. Istrati, unde avea loc una din Zilele Primăverii Poeţilor. Un telefon mi-a schimbat direcţia şi ţinta. Constantin Tudorache, unul din virtuoşii noştri epigramişti, mă somează: Mergi cu noi la Sinaia, azi, maestrul Nicomah va fi condus pe ultimul drum, s-a stins alaltăieri, la aproape 86 de ani! Hai cu noi, să-i aducem ultimul omagiu! Acest „noi” se refera şi la poetul Nicolae Stanciu. Familia şi rudele, confraţii de breaslă – Uniunea Epigramiştilor din România – şi soborul preoţesc i-au oficiat slujba creştină şi, după evocarea vieţii şi operei dispărutului (veţi citi un reportaj special), în biserica Sf. Ilie din Sinaia, defunctul a fost îngropat în cimitirul de la Izvorul Rece, aproape de locul de veci al lui Badea Cârţan.
Daniela Tomescu
Galele APLER şi, ca un intermezzo, apariţia volumului de eseuri „Intrări în labirint”, de dr. Christian Crăciun, la editura LIBRA, a cărei competentă directoare Daniela Tomaescu a fost, mi-au prilejuit întâlnirea cu o personalitate remarcabilă. Excelent manager şi distinsă amfitrioană a seriei de reuniuni APLER, vreo 15 ani găzduite de fosta Sală cu Două Piane, viitoarea actuală sală „Constantin Radu”, Daniela Tomescu a rămas în conştiinţa Asociaţiei întemeiate împreună cu soţul său, dl Ion Tomescu, o virtuoasă a reformelor în materie de protecţie şi promovare a vieţii editoriale în România. Discursurile sale, la aceste Gale, au fost totdeauna afrimative şi întemeiate pe demonstraţii solid, profesionist bazate. O boală implacabilă a fost mai puternică decât voinţa, priceperea şi caracterul Danielei – spiritus rector al Galelor APLER, atât de barbară, încât după o tragică suferinţă a survenit şi mai tragica dispariţie a nobilei Doamne Daniela Tomescu. Poiana Câmpina şi întreaga lume editorială şi literară a condus-o pe ultimul drum, în ploioasa zi de 28 martie. Lacrimile i-au udat florile şi coroanele ce i-au împodobit mormântul, dar serviciile ilustrei defuncte au construit o temelie în sfera editorială a României post-decembriste. Într-una din zilele Primăverii Poeţilor, pleca peste Styx delicatul sufelt al unei înnăscute iubitaore a Limbii Române!
Poet şi publicist, membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, cu Ioan Suciu m-am cunoscut şi împrietenit în 1993, în sala 35 a Palatului ploieştean al Culturii, sediul, vreme de peste 15 ani, al Grupului de la Ploieşti – întemeiat de scriitorul Victor Sterom în 11 februarie 1991. Fire bătăiaosă, un anti-iredentist înverşunat, ardelean pur sânge, deşi se născuse în olteneasca Slatină, Ioan Suciu m-a privilegiat cu preietenia lui adesea plină de candoare şi vehementă simpatie faţă de „Regat” – de inima lui, Ploieştiul-Câmpina-Sinaia-Comarnic-Floreşti-Buşteni, inimă unde vigurosul său cord şi impetuosul său glas au intonat sute de poeme pe care ni le-a dăsuit de-a lungul acestei cordiale, uneori orgolioase desfăşurări de „lupte” literare, cu o mereu revărsată pasiune pentru Limba Română şi Mihai Eminescu. Poate tocmai de aceea – scriitorii fiind şi fiinţe vanitoase, nu ? – un amic de sub Tâmpa, l-a caracterizat drept un „Eminescu al Ardealului”, desigur, cu doza de subiectivitate inevitabilă. Cert e faptul că ajunsese l,a 20 de volume de versuri publicate şi peste 500 de articole apărute în Gazeta de Transilvania, în ASTRA, în Sinteze şi respectiv Sinteze literare, în publicaţii din Cluj şi Braşov, concomitent cu fundarea şi conducerea Salonului Literar şi Artistic „Darie Magheru” – unul din actorii dinainte de 89. ai Braşovului, maestrul lui Ioan Suciu, poet rasat, Salon unde numeorşi prahoveni au citit din scrierile lor: Victor Sterom, Constanţa Mezdrea Coman, Ion Vintilă Fintiş, Emanoil Toma, Geo Olteanu etc. Cu altruistul până la risipă, Ioan Suciu m-am văzut sâmbătă, 23 martie a. c., în amfiteatrul lansărilor de carte al Târgului de Carte şi Muzică de la Braşov. Abia îi oferisem romanul meu istoric, APTER, când o fatală apoplexie l-a lovit pe când sărbătoream întâlnirea atât de ardent aşteptată de el! Ultimele sclipiri ale ochilor lui negri, pătrunzători, m-au fulgerat mărite de bezna ca urmat impactului tragic. Dan Drăguş, sâmbătă, 6 aprilie, 15 (14) fără 3 minute, pe telefonul mobil: „L-au îngropat pe Ioan Suciu!, am rămas şi mai singuri acum!”, notez în Agendă, cu ochii ăn lacrimi…
Ion T. Şovăială
Joi / 18 aprilie, 12 (11) şi ¼.Alt trăznet: „A murit Ion Şovăială!”, îmi spune soţia. „A telefonat Sever Frăţilă!”, conchide dânsa cu tristeţe. Deşi nu l-a cunoscut niciodată. Am urlat către Cer, indignat: de ce, Doamne, ne laşi tot mai singuri şi mai neapăraţi – de răii acestei ţări –, şi pe Nelu Şovăială lunâdu-ni-l !?! „Nu mai am mult de trăit, domnule Bucur!”,m-a avertizat ilustrul fondator şi redactor al revistelor Orion, Pagini Literare, apoi Câmpina literară, istorică şi artistică, somitate în materie de publicaţii compelexe, spirit enciclopedic neegalat pe meleagurile noastre ! Îl văzusem ultima dată – fără gândul acesta – sub cupola cabinetului Magului de la Cîmpina, alături de distinsa lui doamnă şi soţie, prezent la comeorarea a 175 de ani de la naşterea Savantului. Nu m-a lăsat să-l fotografiez, dar impertinenţa şi, poate premoniţia m-au împins la actul tupeist, declanşând aparatul… „Ne-a părăsit un mare spirit şi un mare caracater, domnule Bucur, tocmai când mai avea încă foarte multe de spus în extraordinarul supliment al Oglindei, pe care de atâţia ani, singur, cu eforturi niciodată apreciate şi răsplătite (sigur că nu a aşteptat vreodată aşa ceva!), Ion T. Şovăială – o eminenţă în Istoriografia acestui început de secol XXI – a construit un edificiu imporesionant!”, mi se confesează, istovit de dureroasa dispariţie a marelui proviţean, dl ing. Victor Dumitru, la Salcie, vineri, 19 aprilie, la prânz, adăugând cu revoltată resemnare: „Împreună cu fiul meu, am strâns într-o cărticică toate articolele apărute în Câmpina literară şi artistică, cu planul să cinstim o operă unică, precum a fost şi rămâne autorul ei, Ion T. Şovăială, pentru posteritate. Doar două exemplare am izbutit. Memoria lui Ion T. Şovăială merită tipărirea acestei cărţulii în măcar vrei 50 de exemplare, de către Consiliul local Câmpina, pentru a extinde cunoştinţele despre urbea lor, în gimnaziile şi liceele municipiului, întrucât nimeni nu mai realizat aşa ceva! Aici, tinerii vor găsi istoria Câmpinei în date – la care am contribuit şi eu cu fii-miu, sociologie, industrie, arte, literatură, cercetări ştiinţifice şi culturale inedite, de o valoare autentică certă, având la bază acribia documentelor irefutabile, în spiritul etic şi critic indiscutabil – care l-au caracterizat şi care, pe lângă modesta şi rezervata sa existenţă în public şi printre iniţiaţi, l-au făcut uneori antipatic, greşit înţeles!”
Acord final: Acestor Nemuritori – în aeternum: „Ad augusta per angusta” – „Pe poteci strâmte (şi abrupte se ajunge) la fapte mari!”