Știri

Horia Petrovanu: „România nu mai are puterea să se repare prea curând, nu mai are cu cine!”

Câmpina – secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (4)

Născut în anul 1974 într-o familie de oameni educaţi şi înstăriţi, cu simpatii monarhiste şi chiar prietenii în familia regală, Horia Petrovanu îşi trăieşte copilăria în comunism, adolescenţa, şi tinereţea în perioada de tranziţie post-revoluţionară a anilor ’90 şi, ulterior, începutul maturităţii încercând să-şi construiască o carieră profesională pe măsura spiritului său întreprinzător, în totală contradicţie cu meseria de bază, anume aceea de inginer energetician specializat în centrale nucleare. 
Anii 2000 aveau să-l poarte pe Horia Petrovanu ca într-un carusel, de la un faliment spectaculos, trei ani cumpliţi de muncă fizică în galeriile metroului londonez, departe de familie şi prieteni, până la revenirea pe linia de plutire şi un nou început în afaceri alături de oameni care nu l-au părăsit niciodată.
Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, adeptat al filozofiei de viaţă „văzând şi făcând”, Horia Petrovanu priveşte în urmă cu detaşare şi ne vorbeşte despre deciziile sale inspirate ori mai puţin inspirate, despre idealism şi ignoranţă, despre oamenii şi vremurile care i-au marcat viaţa conturând simbolic imaginea generaţiei ce avea doar 16 ani în decembrie 1989.
– De unde se trage Horia Petrovanu? 
– Am fost câmpinean dintotdeauna. Sunt născut aici, atât eu, cât şi tatăl meu. Mama a venit din Bucureşti. Rădăcinile familiei noastre se trag din Austro-Ungaria şi Polonia, părinţii bunicilor ajungând în România pe vremea când au început exploatările petrolifere la Buşternari. Străbunicul a fost austro-ungar şi străbunica poloneză. S-au întâlnit în România şi au rămas în Câmpina. Chiar zilele trecute am postat pe Facebook o povestioară legată de acest subiect. A fost o perioadă bună pentru ei. Încă mai am acasă o fotografie în care apar trei vile la Sinaia, proprietatea străbunicilor, vilele Jacomin – ăsta era numele de familie – aflate în imediata vecinătate a Hotelului Internaţional de azi. Asta demonstrează că le-a mers bine şi că au făcut ceva avere pe aici. Ca o paranteză, în urmă cu 12 ani am făcut o cerere de revendicare a clădirilor, la Primăria Sinaia, dar din păcate nu m-am mai încadrat în termenul stabilit de lege şi am pierdut eventuala moştenire. Paradoxal, răspunsul la acea cerere a sosit abia acum, de curând, şi Primăria Sinaia îmi solicita, prin acea hârtie, un punct de vedere în termen de 30 de zile. O situaţie de tot râsul! Oricum nu mai avea niciun sens. 
În rest, atât străbunica, cât şi bunica, erau femei crescute la pension, cu studii superioare în medicină şi multe legături în societatea de elită a vremii. Cunoşteau două sau trei limbi străine şi aveau o relaţie de prietenie cu Regina Maria. Bunica mergea chiar pe motocicletă în tinereţe şi era destul de noncomformistă pentru epoca aceea. Părinţii mei au făcut facultatea în comunism, la Bucureşti şi au fost repartizaţi la fabrica Policolor, pentru ca ulterior să ajungă la IRUE Câmpina, acolo unde urma să merg şi eu, conform indicaţiilor primite în familie. În comunism era foarte important să urmezi exemplul familiei şi să le calci pe urme părinţilor. N-a fost să fie aşa! La rându-mi, am o familie frumoasă, cu doi copii care nu prea vor să trăiască în România. E destul de trist ca un copil de zece ani să îşi dorească aşa ceva. E drept că au văzut multe ţări evoluate, unde se trăieşte foarte bine şi poate de aici s-a născut şi ideea plecării. Cred că şi eu le-am indus, fără să vreau, dorinţa de a ajunge într-un loc în care să le fie mai bine. Studiile le-am făcut tot pe linia indicată de părinţi, mai ales de tata. El a terminat Energetica, astfel că a trebuit să merg la Liceul Energetic din Câmpina şi la facultatea de profil din Bucureşti, cu toate că îmi dorem altceva. Visam să ajung pădurar sau medic veterinar, pentru că îmi plac foarte mult animalele şi ador să trăiesc în natură.  
– Spune-mi câteva cuvinte despre copilăria trăită în comunism. Erai o fire răzvrătită?
– Eram destul de ascultător. Copilăria în vremea aceea avea nenumărate momente minunate, chiar dacă a fost o vreme când mergeam cu noaptea-n cap să ţinem rândul la pâine, lapte, mezeluri ori carne. Mergeam pe la cinci dimineaţa să înlocuiesc un membru din familie şi plecam acasă pe la 6,30 – 7,00 când, de obicei, venea bunica, pentru că eu trebuia să ajung la şcoală. Aşa făceau toţi colegii, prietenii şi vecinii mei. Era şi distractiv, pentru că ne întâlneam cu lanternele la colţ de stradă, ne alergam şi ne jucam pititea până în faţa magazinului, unde ne aştepta o coadă de oameni ori de sacoşe aliniate în ordinea listei întocmite de cu seară. Am legat multe prietenii la cozile acelea. De obicei mergeam la magazinul de Carne situat la intersecţia străzii Griviţei cu strada Castanilor. Pentru mine era ceva interesant să pleci noaptea de acasă. În rest, am avut o copilărie frumoasă, lipsită de griji. Părinţii mei au făcut totul să nu simt greutăţile vremurilor. Concediile cu familia le făceam, în majoritatea timpului, cu cortul, în special la Dunăre, unde mergeam la pescuit cu tata, sau la munte. De la el am deprins plăcerea de a sta cu undiţa în baltă, plăcere pe care încerc să o transmit mai departe copiilor mei. La un moment dat, am reuşit să facem şi concedii în Ungaria, Cehoslovacia şi RDG. Mergeam cu maşina noastră şi dormeam tot în cort. Imi amintesc ce probleme erau cu benzina şi că tata se împrumuta de la prieteni. Aveam multe canistre cu benzină de rezervă la noi, pentru că nu puteam să cumpărăm de la staţiile PECO, combustibilul era cartelat. Înainte să ieşim din ţară ascundeam canistrele în pădure, să le aveam la întoarcere. Era o adevărată aventură. La prima ieşire din tară, în Ungaria, stăteam şi ne minunam la magazinele pline de carne şi mezeluri, unde nu se înghesuia nimeni la coadă. Ne uitam ca proştii şi ne închipuiam că sunt din plastic, de decor. Bineînţeles că erau produse adevărate şi că ungurii erau mult mai avansaţi decât noi. Altfel, mi-am petrecut copilăria trecând prin tot ce însemna joacă ori joc la vremea aceea. Mergeam la gârlă, pe Piţigaia, pe toate dealurile şi prin pădurile din jurul oraşului, prin toate cartierele, atât vara, cât şi iarna. Plecam dimineaţa şi veneam seara, rupt de foame şi obosit la maxim. Uneori mâncam gogoşi de la gogoşeria Odor. Ţin minte că şi maistrul Rozini, cel care ne preda traforajul şi pirogravura în clasa a-V-a, mă trimitea după gogoşi la Odor. În general, mă întâlneam cu prietenii din cartier şi ne formam găştile noastre. Uneori ieşea cu scântei şi ajungeam acasă destul de jerpelit, dar am amintiri frumoase din vremea aia.
– Destul de mic fiind în perioada comunistă, probabil că n-ai simţit opresiunea Securităţii, instrumentul prin care regimul controla societatea. Totuşi, în familie, având în vedere fostele apropieri de Casa Regală şi statutul de oameni înstăriţi, n-au fost probleme? Existau discuţii contra regimului sau, mai degrabă, se instaurase teama şi membrii familiei se fereau să-şi exprime părerile?  
– Sincer, eram destul de flower-power în vremea aceea şi nu mă interesau astfel de lucruri. Chiar dacă se întâmplau, nu prea le dădeam importanţă. Totuşi, îmi amintesc că ascultau Europa Liberă. Tata, la parter, avea un aparat de radio Smena şi bunica, la etaj, unul Gloria. Ştiam, de la ei, că ascultatul unor astfel de emisiuni este interzis, dar mai mult nu mi se spunea. Prima întâmplare în urma căreia am înţeles că nu e de joacă cu astfel de chestiuni a fost atunci când familia a primit un pachet de la nişte rude, din străinătate, care conţinea şi ciocolăţele în formă de monedă, din alea de un dolar. M-am dus la şcoală şi am început să mă dau mare că noi avem dolari, fără să-mi dau seama de consecinţe. Nu vă spun ce discuţii am avut cu părinţii, care, speriaţi, îmi explicau că se poate face puşcărie pentru posesie de valută. Nu înţelegeam cu ce am greşit. În cele din urmă, totul s-a terminat cu bine. A doua întâmplare, care de data asta putea avea urmări serioase, a fost atunci când am spart, din greşeală, un tablou cu portretul lui Ceauşescu, la şcoală. Era chiar înaintea orei de CSP – Cunoştinţe Social Politice, unde o aveam profesoară pe doamna Văcaru, o femeie foarte rigidă. Ea a insistat să fiu exmatriculat, dar am avut noroc că nu aveam niciun fel de antecedente. În rest, mai ştiu că tata avea un cazan de ţuică la subsol şi distila borhotul de prune noaptea, într-un soi de ilegalitate, să nu-l ştie nimeni. Făcea 50 de litri de ţuică şi o ascundea prin casă. Au mai fost probleme cu încercarea regimului comunist de a naţionaliza casa în care stăteam, pe strada Castanilor, situată în vecinătatea CAR-ului pensionarilor, de azi. Casă mare, cu etaj şi arhitectură deosebită. Povestea asta o ştiu de la bunica. După 1945, statul naţionaliza toate casele construite în perioada interbelică de oamenii înstăriţi cu origini nesănătoase, spuneau ei. Aşa se face că au ajuns şi la noi şi au impus familiei mele, în primă fază, să primească chiriaşi. Era obligatoriu ca în fiecare cameră să locuiască cineva. Ulterior au vrut să o naţionalizeze, dar n-au reuşit. Bunica, între timp, s-a recăsătorit cu un tip din Bucureşti, Traian Prodan, care avea un frate în Comitetul Central. Aşa a păstrat casa construită de străbunicii mei în anul 1921. Din fericire, n-am prins acea perioadă grea. 
– Decembrie 1989. Copilul lipsit de griji din perioada comunistă ajunge în pragul adolescenţei şi în mijlocul unei mari schimbări a orânduirii sociale. Cum se vedea prăbuşirea comunismului din perspectiva tânărului de 16 ani?
– N-am realizat cu adevărat ce se întâmplă. Când a picat Ceaușescu, bunica mi-a cerut să îi aduc sticla cu vișinată, să sărbătorim. Zicea că nu ne mai întâlnim cu un astfel de moment. Eram în clasa a X-a, făceam pregătire la matematică cu Popescu și nu ne-a mai primit la orele deja stabilite, pentru că era interzis să mergem în grupuri pe stradă. Vedeam tot ce se întâmplă la televizor, cu familia, auzeam tot felul de lucruri despre evenimentele de la Câmpina, discutam cu prietenii și colegii, ne bucuram în naivitatea noastră, așa cum se bucura toată lumea, dar n-am participat în niciun fel. Nici la liceu, în următorii doi ani, nu s-a schimbat mare lucru. Singura aroganță, dacă se poate spune așa, a fost faptul că mi-am lăsat părul lung. 
Era o perioadă de relaxare în care am prins, într-un fel, gustul afacerilor. Cumpăram și vindeam diverse chestii aduse de afară și făceam ceva bani. La un moment dat, am fost și în Ungaria, la Mako, după marfă. Undeva lângă graniță. Mergeam cu trenul, într-o gașcă de prieteni mai mari, care mă protejau și nu îmi era teamă. Aduceam bluzițe, casetofoane cu orgă de lumini, video Orion și alte mărunțișuri. Rămâneam cu destui bani, pe care îi cheltuiam imediat. Nu țineam cont, eram mână largă, îi cinsteam pe toți, până la ultimul șfanț. Probabil că de atunci mi se trage, pentru că așa sunt și acum. Când am terminat liceul, în 1992, am stat trei luni la Londra, găzduit de rudele plecate acolo cu foarte mulți ani în urmă. A fost primul contact cu lumea occidentală, cu o altă civilizație. Sincer, n-am fost prea încântat. M-am întors în țară și mi-am continuat drumul stabilit de familie. Trebuia să ajung inginer şi să am un statut social respectabil.
– Spirit întreprinzător, absolventul promoției liceale 1992 merge să urmeze cursurile unei facultăți nedorite, impusă de părinții care își doreau un fiu cu diplomă de inginer energetician și un parcurs stabil în această carieră. Cum te-ai împăcat cu acest compromis?
– Până la urmă s-a dovedit că nu m-am împăcat. Am încercat să nu-i dezamăgesc pe părinți, mai ales pe tata. Era un tip destul de rigid și n-am avut curajul să-l înfrunt în acest sens. Îl iubeam prea mult și nu voiam să-l supăr cu chestia asta. Era bine intenționat, m-a învățat foarte multe lucruri frumoase, dar era un om fără pedagogie. Facultatea a fost o corvoadă pentru mine, pentru că nu-mi plăcea și trebuia să învăț lucruri față de care nu aveam nicio chemare. Drept dovadă am și repetat un an, pe fondul faptului că tata a murit, între timp. Cu toate astea, am rămas să termin facultatea – şase ani, în cazul meu – și n-am regretat perioada aceea, pentru că viața de student era foarte frumoasă. 
Aveam grupul nostru de rockeri și ne distram la maxim. Nu duceam lipsă de bani, pentru că mama vânduse o casă primită moștenire și mă susținea îndeajuns. Bineînțeles că uneori, cheltuind prea mult, rămâneam în pană de bani și eram nevoit să mai șterg parbrize la Bucur Obor, dar n-aveam o problemă că trebuia să muncesc. La fiecare sfârșit de săptămână mă întorceam acasă, la înțelegere cu nașul, în trenul de studenți navetiști, pentru ca lunea dimineață să plec cu sarsanalele pline cu mâncare gătită, făcută de mama. Îmi trăiam viața fără să mă implic în alte chestii sociale și politice așa cum mai făceau studenții în vremea aia, dar aveam o antipatie față de regimul Iliescu, despre care auzeam multe lucruri rele în familie. Bunica avea un grup de prieteni cu nostalgii din timpul perioadei interbelice, monarhiști, care nu înghițea regimul neocomunist iliescian. 
– Se poate spune că eşti un simpatizant al monarhiei?
– Am moștenit o anumită simpatie pentru monarhism și antipatie pentru comuniști. Față de ultimii n-am nicio îndoială. Faptul că toată familia mea, mă refer la străbunici și bunici, a fost monarhistă, a însemnat ceva în formarea și educația mea. Cel puțin așa simt. Nu sunt foarte atașat de istoria acelei perioade, dar o simt prezentă în amintirile mele, din spusele bunicilor. În plus, cu ceva timp în urmă, am găsit în podul casei și o serie de lucruri care mă apropie de acele timpuri. Multe medalii și distincții, diplome, costume de epocă, arbalete, ce au aparținut familiei mele. Bunica povestea chiar și de existența unui pistol și a douăzeci de cocoșei de aur, primul aruncat, de teamă, în gârlă și cei din urmă îngropați, vreme de 45 de ani, la rădăcina unui copac pe dealul Pițigaia. Știu bine când, în vremea copilăriei, bunica mergea, deseori, cu noi în drumeție pe dealul respectiv și inspecta locul acela. După ’89, a dezgropat aurul și a venit cu el acasă. Așa că am o istorie în spate. Fără să mă laud, pot să spun că familia mea a fost una destul de înstărită, cu principii, educație și un arbore genealogic început prin anul 1811. Dintre cele o sută de persoane găsite în arborele genealogic, doar două nu aveau studii superioare. Asta înseamnă că le-a cam plăcut cartea.  
– La sfârșitul anilor ’90, după șase ani de facultate, ca la medicină, îl regăsim pe inginerul Petrovanu gată să intre în producție și să-și construiască o carieră în industrie, așa cum visa tatăl său. Cum a fost în câmpul muncii?
– Am fost repartizat la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Eram printre puținii absolvenţi din țară care aveau această specializare. Am început activitatea și când intram în Centrală aveam asupra mea un dozimetru, aparat ce măsura nivelul de radiații. Cu toate că zona de lucru era foarte sigură, nu întotdeauna dozimetrul acela era pe zero. Cred că și acest aspect a concurat la faptul că am rămas angajat doar trei săptămâni. Nu mi-a plăcut nici orașul și nici faptul că toți cunoscuții mei trăiau la Câmpina și nu în marginea aia de lume, unde cea mai bună distracție era pescuitul pe Dunăre. Așa că am plecat fără regrete, cu gândul să mă întorc și să lucrez la IRUE, așa cum era planificat de tata. Surpriza a venit de la mama, destul de întreprinzătoare și ea – deși nu știu de unde avea înclinația asta, trăind în comunism -, care s-a gândit să investească o sumă de bani, rămasă din vânzarea unui imobil, într-o afacere. Prima opțiune, în anul 1999, a fost cumpărarea restaurantului Victoria, actualul Romal aflat în proprietatea familiei Alina și Romeo Negoiasă, dar nu erau bani suficienți. A doua opțiune a fost firma de cablu Astral, care avea sediul în spatele Complexului ABC, dar era destul de complicat de intrat în acel domeniu. Între timp, îmi cam venise timpul să fac armata, aceea postuniversitară de șase luni. Așa era atunci. Mă cam încurca perspectiva asta, mai ales și pentru faptul că eram îndrăgostit de actuala soție. Aveam variantele să amân, cumva, armata sau să încerc să scap de ea, definitiv, pe motive medicale. Prietenii mei dădeau șpagă 100 de dolari și o amânau pe capete. Eu am dat șpagă să fac armata și să scap. Am făcut stagiul militar la unitatea de Rachete din Câmpina. N-a fost ușor deloc. Era foarte frig în pădurea aceea și făceam gărzi de câte opt zile. Ne încălzeam cu lemne și munceam cu rândul la topor. A fost o experiență din care n-am rămas cu nimic, în afară de faptul că am dat peste mentalități încremenite în trecut cărora am învăţat să le fac față.  După armată am făcut o firmă, alături de mama și ne-am lansat în afaceri. 
– Așadar inginerul energetician renunță la meseria de bază, idealul tatălui, și se pliază pe spiritul întreprinzător al mamei. A fost o întâmplare sau mama a simţit ce e mai bine pentru fiul ei?
– Sincer, nu ştiu. Poate că mama a ştiut dintotdeauna că sunt un om căruia îi place libertatea de acţiune. Cert este că am început să fac afaceri alături de ea, folosind capitalul moştenit în familie. Prima afacere a fost legată de alambicul tatălui meu, vechiul cazan de tuică. Ne-am gândit să facem o băutură alcoolică din cartofi şi cereale organizând o distilerie în beciul casei. Aveam instalaţie de îmbuteliat şi timbre fiscale aplicate pe fiecare sticlă. Fabricam o băutura mai fină, care se adresa unui segment de piaţă cu venituri mai ridicate. N-a mers extraordinar, pentru că aveam concurenţă serioasă în Câmpina. Era fabrica lui Anastasescu, Mika Quatro şi mai era şi aceea lui Guran, Pasadena de la fostele clădiri Extrapan. Ei aveau o gamă de produse mult mai mare şi piaţă de desfacere. La nivel naţional ne loveam de marii producători cu bugete imense de publicitate. Nouă ne-au pus capac produsele Alexandrion, aflate pe aceleaşi segment de piaţă. Uşor, uşor am renunţat. Odată cu această primă afacere începeam să simt gustul libertăţii omului care patronează şi nu are şef. Din păcate, a fost un gust înşelător, pentru că patronajul unei firme însemnă mult mai mult decât liberatatea de mişcare şi decizie. Însemnă cunoştinţe de manageriat pe care nu le aveam şi asta s-a văzut mai târziu. Ulterior, am încercat mai multe tipuri de afaceri printre care ciupercărie, fier forjat, tâmplărie de pvc-aluminiu. De fiecare dată când îmi reuşea cât de cât o afacere renunţam repede, căutând altă provocare. Mă plictiseam. Poate şi pentru faptul că la niciuna dintre ele n-am performat. Mai simplu spus, cred că eram un slab manager. A nu se înţelege că ieşeam tot timpul în pierdere. Nu! Am avut şi perioade foarte bune. De exemplu, când făceam tâmplărie pvc. Aveam sute de clienţi şi mulţi angajaţi. Totă lumea era mulţumită şi aveam profit frumos până au început angajaţii să îşi facă propria afacere pe banii mei. Mergeau şi executau lucrări cu materialele şi sculele mele şi încasau în propriul buzunar. Aveam încredere în oameni şi s-a dovedit că am greşit. Pe fondul ăsta am renunţat la afaceri de tip industrial şi am continuat cu  imobiliarele. În anii 2007 – 2008 am prins o perioadă expansivă pentru acest tip de afaceri. Atunci am făcut câteva tranzacţii de pe urma cărora m-am ales cu mulţi bani, cam 200.000 de euro.  Având capital, am vrut să investesc într-o hală de 2000 mp, pe care să pot să o închiriez şi să trăiesc ca un rentier în restul vieţii. Cine nu îşi doreşte o astfel de afacere!? Nu îmi ajugeau banii şi încrezător m-am împrumutat la băci, prin intermediul socrilor mei, care au girat sumele de bani. În 2009 a venit criza imobiliară şi a urmat prăbuşirea. Terenurile cumpărate cu 200.000 de euro nu mai valorau nici 30.000 de euro şi nu mai aveam absolut nicio şansă să susţin rambursarea banilor împrumutaţi. Am fost nevoit să vând şi casa din strada Castanilor, lăsată moştenire de străbunici. Când îmi mergea bine am avut ofertă de 600.000 de euro, de la Tufan, dar până la urmă, presat de bănci, am obţinut doar 170.000 de euro. Începusem şi o altă afacere cu ambalaje de carton, alături de alţi prieteni, dar activitatea fiind la început nu puteam să îmi acopăr datoriile nici de acolo. Pierdusem aproape tot şi am hotărât să plec la muncă în străinătate. Nu puteam să-i las în necaz pe toţi cei care m-au ajutat la nevoie.
– Fostul inginer de centrală nucleară şi fostul patron, policalificat, se îndrepta din acel moment către munca de jos în străinătate. De neînchipuit pentru tânărul plin de speranţe de altădată….
– Da, aşa este. Din păcate, nu aveam altă cale. Am plecat la muncă în Anglia, la un prieten stabilit acolo de 14 ani. Ne cunoşteam din copilărie şi a avut bunăvoinţa să mă ajute în primele luni. A fost foarte important să-l am alături în acele momente, pentru că altfel e foarte greu să te descurci singur într-o lume nouă. Nu te învaţă nimeni ce trebuie să faci ori cum să rezolvi cu actele cerute de autorităţi. Am schimbat două sau trei servicii până am găsit ceva mai bun la o firmă englezească de construcţii, care lucra la metroul londonez. 
Munceam foarte mult, uneori între 12 şi 18 ore pe zi, pentru că aveam nevoie de bani şi proprietarii au prins încredere văzând că sunt serios. Era interesul meu să stau cât mai mult la serviciu şi să primesc mai mulţi bani, din moment ce aveam datorii de 140.000 de euro la bănci. Ajunsesem să cad din picioare de atâta muncă şi să mă sprijin de pereţii de la metrou, ca să nu alunec pe şine.  Am lucrat în acest ritm timp de trei ani, până am reuşit să acopăr toate datoriile. Veneam lunar acasă şi era extrem de frustrant să îmi părăsesc familia de fiecare dată. Îmi amintesc că la una dintre aceste veniri, unul dintre copii mi-a oferit toţi banii stânşi în puşculiţă, doar să nu mai plec. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce am trecut! După trei ani, am venit acasă cu buzunarul gol, dar cu problema datoriilor rezolvată. Dacă aş putea să dau timpul înapoi mi-aş lua un asociat ca acela pe care îl am azi, la afacerea cu cartoane, un bun manager care n-ar fi pierdut nicio afacere. 

– Ai încasat o lecţie dură de la viaţă. Regreţi ceva?  
– Regretele nu-şi mai au rostul, pentru că ele nu pot schimba nimic din ceea ce a fost. Cred că am plătit preţul idealismului, al superficialităţii şi am învăţat din asta. Sunt un optimist incurabil care merge pe ideea văzând şi făcând, ceea ce nu e tocmai în regulă, dar îmi place să trăiesc clipa, să mă bucur de lucrurile mărunte şi de prieteni. La capitolul prieteni mă pot considera privilegiat. Suntem ca o familie. Am avut noroc din punctul ăsta de vedere. Da, am primit o lecţie dură de la viaţă, nu-mi mai doresc să fiu cel mai bogat din cimitir şi pe cât posibil vreau să trăiesc cât mai boem!
– Cum vezi România zilelor noastre, acum, în pragul aniversării a 30 de ani de la căderea comunismului? 
– Nu o văd tocmai bine. Sper, desigur, că se va redresa, dar nu se va întâmpla să fie, nu în următorii 20 de ani. Nu cred că se vor schimba multe lucruri, pentru că s-a făcut atât de mult rău, din 1990 până în prezent, încât avem nevoie de foarte mult timp pentru reparaţii. Am pierdut prea multe valori prin exodul oamenilor în străinătate şi nu numai. România nu mai are puterea să se repare prea curând, nu mai are cu cine. Am pierdul fondul uman necesar revigorării şi îl pierdem în continuare. Copiii mei vor să studieze în străinătate şi îi susţin, pentru că nu mai cred că o să le fie bine, prea curând, aici. Asta e problema.    
– Cum ţi se pare demersul publicaţiei noastre de a reconstitui o parte din experienţele de viaţă ale unor oameni şi totodată o perioadă însemnată din istoria recentă a societăţii în care trăim?
– Foarte interesant. Am citit cu interes precedentele interviuri şi cred că este foarte important să învăţăm din experienţele altora, să aflăm lucruri pe care nu le ştiam despre oamenii şi societatea câmpineană. Avem o şansă să cunoaştem atât greşelile trecutului, cât şi lucrurile bune care s-au făcut. Citesc cu plăcere tot ceea ce apare scris despre istoria oraşului, de pildă monografiile romanţate ale d-lui Ciupală sau vechile monografii semnate de Stoica Teodorescu şi Silviu Dan Cratochvil. Cred că peste o vreme şi ceea ce povestim noi azi va reprezenta o sursă de inspiraţie pentru generaţiile următoare, cu condiţia ca aceste mărturii să nu se piardă în timp. (F.F.)

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare