Epoca de Aur (3)
Educaţia şi cultura
Generaţia mea a început şcoala în 1947 cu portretul Regelui Mihai pe perete şi când am terminat prima clasă, în locul potretului regal se lăfăia cel al generalissimului I. V. Stalin, eliberatorul popoarelor, cum era numit. S-au petrecut în acei ani lucruri incredibile, greu de imaginat astăzi. Se prăbuşea o lume: arestări, execuţii sumare, abuzuri. Au fost nişte transformări ale societăţii româneşti de o brutalitate nemaiîntâlnită în istoria noastră. O reformă care a marcat profund învăţământul românesc pentru câteva decenii a influenţat negativ educaţia multor generaţii. Puterea proaspăt instalată lichida toate elementele de civilizaţie tradiţională românească şi le înlocuia cu cele copiate după model sovietic. În învăţământ au devenit obligatorii 7 clase elementare şi au fost desfiinţate liceele. În locul acestora, după modelul stalinist, au apărut şcoli medii cu durata de trei ani (cls. a VIII-a, a IX-a şi a X-a). În raionul Câmpina, şcolile medii care au substituit liceele de pe vremuri erau puţine, una la Sinaia, una în Câmpina. Cea din Câmpina se numea Şcoala Medie Mixtă nr. 1 (funcţiona în clădirea fostului Liceu “Barbu Dimitrie Ştirbey”, actualul Colegiu Naţional “N. Grigorescu”).
Avea cantină şi două internate, unul pentru băieţi, unul pentru fete. Elevii interni erau din Moreni, Băicoi, Comarnic şi din satele din împrejurimi. Ca metodă pedagogică se foloseau de lucrările lui Macarenco, mare pedagog bolşevic, care în cărţile sale, “Poemul pedagogic” şi “Steaguri pe turnuri”, descria cum a reeducat copiii străzii din Rusia ruinată de războiul civil. Aparent umanist, acest sistem nu avea nimic comun cu ataşamentul pentru elevii şcoliţi, avea o serie de aspecte de mare duritate. Ca şi la Macarenco, care lucra cu foşti hoţi şi prostituate culeşi de pe stradă şi aplica uneori şi bătaia, şi în şcoala noastră se puteau întâlni fel de fel de absurdităţi. Directorul Drăgulescu, cu o sănătoasă origine socială (era cumnatul lui Ştefan Voitec, fost învăţător, ajuns un lider marcant al Partidului Comunist) făcuse din şcoala noastră un fel de cazarmă. Dimineaţa, înainte de a intra la ore, elevii aliniaţi în curte, pe clase, erau supuşi unui control sever. Băieţii erau controlaţi dacă au emblema şcolii pe mâneca hainei (pe fiecare emblemă era trecut numărul matricol al elevului), fetele dacă au părul strâns în filet sau pieptănat în codiţe. Dacă ţinuta nu era corespunzătoare, erau trimişi acasă. Regulamentul şcolii prevedea că după ora 8, elevii nu au voie să circule în oraş. Nu aveau voie la cinematograf, decât sâmbăta, la un matineu special pentru ei şi la anumite filme. Îmi amintesc că mi-a fost interzis să mergem la filmul “Roşu şi negru”, făcut după celebrul roman franţuzesc. Personalul administrativ circula pe strada principală sau pe la cinematograf şi dacă prindea un elev în flagrant, după numărul matricol îl raporta la direcţie şi urmau sancţiuni dure. Dacă ajungeai în cabinetul directorului, puteai să te alegi şi cu o chelfăneală. Pentru că autoritatea lui impunea mai mult teamă decât respect, fusese poreclit Ştabul. Măsurile disciplinare aveau sau nu efect, dar de obicei stârneau o reacţie contrară, iar cunoştinţele predate în mare parte au fost absolut inutile. Anul şcolar, ca şi în Uniunea Sovietică, era împărţit în pătrare. Sistemul de notare îl copia pe cel rusesc, cu note de la 1 la 5, iar manualele erau traduse din limba rusă. Manualul de fizică ne învăţa că cel care a descoperit motorul cu abur era mecanicul rus Ivan Polzunov, iar aparatul de radio era inventat de Popov. Cele mai năstruşnice teorii le găseam în manualul de biologie, care se numea “Bazele Darwinismului”. Acolo erau înşirate o serie de realizări ale savanţilor sovietici, care trebuiau să pună natura în slujba omului. Academicianul Lîsenko realizase un soi de grâu rezistent la secetă şi buruieni, altoind tulpini de grâu pe rădăcină de pir. Miciuri cultiva merele şi alte fructe în ţinuturile polare. Timiriazev inventase iarovizarea seminţei de grâu ca să reziste la clima aspră din Rusia. Olga Lepeşinskaia, tot academician, reuşise în laborator să creeze organisme vii complexe din celule primare. Tot ce am înşirat ţinea de domeniul fanteziei. În manualul de chimie, cel mai mare savant în domeniu era Mihail Lomonosov, căruia i se atribuia descoperirea legii conservării energiei (în natură nimic nu se pierde, totul se transformă).
În clasa a IX-a, un an de zile se studia geografia URSS-ului, de asemenea după manualele sovietice. Pentru unele materii situaţia era şi mai complicată. Istoria României avea la bază manualul lui Mihai Roller, care începând cu Epoca Veche şi până la cea Modernă, accentua într-un mod scandalos influenţa rusească asupra dezvoltării ţărilor române (mai târziu, când lucrurile au revenit la normal, poate de remuşcare, Roller s-a sinucis).
Pentru limba şi literatura română nu exista manual. La literatură erau studiaţi numai scriitori proletcultişti (cei care formau o nouă cultură, cultura clasei muncitoare, a proletariatului victorios). Nume care acum nu mai spun nimic erau la mare cinste. Poeţii Dan Deşliu, Eugen Frunză, Mihai Beniuc, A. Toma, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş şi mulţi alţii, care nu mai merită scoşi din uitare şi prozatorii care se inspirau din procesul colectivizării agriculturii sau din realizările înfloritoarei industrii socialiste, V. M. Galan (romanul “Bărăgan”), Ion Călugăru (romanul “Oţelul roşu”), Petru Dumitriu (“Nopţile din iunie”, “Drum fără pulbere”), Marin Preda (nuvela “Desfăşurarea”, apolozia ţăranului sărac care îşi găseşte fericirea în gospodăria agricolă colectivă) şi mulţi alţii. Aceştia, în mare parte, proveneau din scriitorii care în perioada interbelică avuseseră opinii mai apropiate de politica de stânga. Cel mai cunoscut caz a fost acela al lui Mihail Sadoveanu, care a publicat o serie de articole de slavă a realizărilor din Uniunea Sovietică, culese într-o broşură cu titlul “Lumina vine de la Răsărit”.
În Câmpina, cultura era dirijată de un organism numit secţia raională culturală, iar învăţământul de secţia raională de învăţământ. Ca o ironie a sorţii, inspectorul şcolar se numea Dimonu, iar directoarea Casei de Cultură, tovarăşa Tufă. Inspectorul Dimonu a devenit celebru în urma unei inspecţii făcute la şcoala din Lunca Mare. Fostul cizmar, cu puţine clase de şcoală, a nimerit un învăţător de excepţie, domnul Vlad, care fusese şi ofiţer pe frontul de răsărit. Iritat de observaţiile stupide făcute de inspector, care habar n-avea de pedagogie, curajosul învăţător i-a dat o replică care a rămas memorabilă: “Tovarăşe inspector, eu am scos din şcoala asta mai mulţi elevi decât cuie ai bătut dumneata în talpă”. Tovarăşa Tufă conducea casa de cultură, care atunci era pe bulevard, unde este actuala Bibliotecă Municipală. Acolo avea şi o locuinţă confortabilă. Primul televizor din Câmpina s-a instalat la casa de cultură. Mulţi câmpineni veneau seară de seară să urmărească emisiunile. Mulţi erau tineri. Tovarăşa Tufă, ca să facă loc pentru invitaţii săi, făcea ordine adresându-se tinerilor: “Să iasă derbedeii afară!”
Cu astfel de activişti de partid raionali s-a desfăşurat viaţa culturală şi educaţia şcolară în ceea ce s-a numit mai târziu “obsedantul deceniu” (perioada anilor ‘50, dominată de totalitarismul stalinist).
Alin CIUPALĂ
