File de cronică – Clasa muncitoare merge în paradis

Epoca de Aur (2)

Am împrumutat acest titlu de la un film din perioada neorealismului italian, în care actorul Marcello Mastroiani interpreta rolul unui lider socialist. Socialismul preluat mai târziu de Marx şi transformat în comunism a avut multe idei utopice. Marx, în urmă cu un veac şi jumătate, în lucrarea – program “Manifestul partidului comunist”, a introdus această noţiune în deschiderea lucrării prin fraza: “O stafie bântuie prin Europa, stafia comunismului”. De la socialiştii care l-au precedat, supranumiţi acum utopici – (am avut şi în România pe Theodor Diamant, care în Prahova, la Scăieni, înfiinţase un falanster – o comunitate în care toţi membrii munceau împreună şi împărţeau în mod egal roadele) – Marx a preluat mai multe idei. În viziunea lui, în societatea socialistă, cei care munceau primeau o retribuţie corespunzătoare calităţii şi cantităţii muncii depuse, iar când se trecea la forma superioară, societatea comunistă, forma de retribuire se modifica şi se aplica principiul potrivit căruia fiecare primea un salariu potrivit cu necesităţile sale, nu cu valoarea muncii depuse.

Am făcut această introducere ca să ne întoarcem la istoria clasei muncitoare din Câmpina şi din împrejurimi. În perioada interbelică, pe vremea marilor societăţi “Steaua Română”, “Astra Română”, “Concordia”, muncitorii aveau o situaţie care le permitea să-şi întemeieze celor de la ţară gospodării închegate, celor de la oraş o casă cu grădină în cartierele mărginaşe. Era o aşa-zisă aristrocraţie muncitorească: maiştri, chirovnici (cei care conduceau producţia sondelor din schele), muncitori cu înaltă calificare. Societăţile străine, care aveau metode moderne de producţie, au introdus o serie de avantaje pentru salariaţii lor. “Astra Română” avea o bancă la Haga şi fiecare salariat, la salariu, depunea o sumă pe care societatea o dubla. În timp, petroliştii noştri câmpineni au strâns la Haga sume considerabile, care s-au întors în ţară prin anii ‘50. Tot “Astra Română” oferea muncitorilor de la Uzina Poiana nişte condiţii pe care urmaşii nu le-au mai avut niciodată. Am cunoscut patru generaţii de meşteri din familia Mândăianu, care au lucrat pe rând în această uzină. Constantin – zidar, fiul său Ion – strungar de excepţie, băiatul acestuia, Puiu – frezor şi ultimul, care a lucrat până când uzina s-a închis, Cristi – un mecanic auto cu mâini de aur. Mă opresc puţin la Ion, pentru că el reprezintă perioada în care uzina aparţinea “Astrei Române”. Fiind unul dintre cei mai apreciaţi strungari, avea în fiecare an un ucenic care făcea practică pe lângă el (şcoala profesională dura 3 ani şi la final urma un an de practică în uzină). La finalul stagiului, ucenicul a ieşit primul pe uzină dintre colegii săi, iar maistrul a fost recompensat atunci cu o primă generoasă. Acesta şi-a chemat ucenicul, i-a înmânat plicul şi i-a spus: “Banii ăştia sunt ai tăi, tu ai muncit pentru ei”. Copilul s-a dus acasă fericit, dar când mama sa a văzut acea sumă substanţială a intrat în panică, l-a luat de mână şi a fugit cu el la uzină, crezând că banii au fost furaţi. Întâmplarea o povestea, până la bătrâneţe, cu nostalgia vremurilor trecute, copilul care ajunsese acum patron de service pe la Cornu. Printre ucenicii lui Ion Mândăianu s-a numărat şi un fost prim ministru, Constantin Dăscălescu, care de câte ori vizita uzina îşi îmbrăţişa maistrul, lăudându-se cu meseria pe care o învăţase de la acesta în tinereţe. 

Erau atunci vremuri bune pentru toţi salariaţii uzinei, care primeau la prânz, la locul de muncă, o friptură şi o sticlă de vin. Aşa se explică faptul că în Câmpina nu au existat greve şi organizaţii de partid comuniste. Ar fi o excepţie, în anii primului război, când zona noastră, importantă pentru bogăţia ei în petrol, era sub conducerea armatei de ocupaţie germană. Muncitorii de la Atelierele Centrale ale societăţii “Steaua Română”, care avea un director german, nemulţumiţi că li se impuneau norme mari, au făcut grevă. Directorul a chemat jandarmeria germană, muncitorii au fost aliniaţi în curtea uzinei, număraţi din zece în zece, s-a format un grup de vreo 60 de persoane şi toţi au fost trimişi, ca să le vină mintea la cap, pentru o scurtă perioadă, în închisoarea Doftana.  Aceasta este singura grevă consemnată în istoria mişcării muncitoreşti câmpinene din acele timpuri. Aici nu a existat niciodată nici măcar un nucleu comunist, în schimb erau foarte puternici socialiştii, care activau în cadrul partidului social – democrat. Exista şi un important sindicat, Uniunea Muncitorilor din Petrol. Muncitorii petrolişti au ridicat, din fondurile sindicale, un sediu impunător, pe strada principală (pe locul actualelor telefoane) – “Casa Poporului”, cu club, sală de întruniri, bibliotecă, cinematograf. 

A urmat perioada anilor ‘50, când după naţionalizare, comuniştii reprezentanţi atunci de Partidul Muncitoresc Român, au încercat să-i atragă pe muncitori de partea lor. Din cei mai de jos oameni, fără şcoală şi fără calificare, au recrutat miliţieni, securişti, activişti de partid, procurori, judecători, din care puţini urmau şi nişte cursuri, facultăţi muncitoreşti cu durată de câteva luni. Au fost în Câmpina judecători şi ofiţeri de miliţie şi securitate care aveau numai patru clase primare. Muncitorii, într-o perioadă de mari restricţii, aveau cartele de alimente, echipamente de protecţie gratuite, mese calde la prânz la cantină la preţuri foarte convenabile şi mulţi au fost instalaţi în locuinţe naţionalizate de la fosta burghezie. Perioada aceasta idilică nu a durat mult timp, deoarece economia, care mergea prost, cerea eforturi mari pentru fabricile din oraş. Apăruse un sistem împrumutat de la sovietici, un titlu onorific pentru muncitorii care depăşeau norma: stahanovişti (Alexandru Stahanov, un minier rus care reuşise într-un schimb să depăşească de trei ori norma de extras cărbune). Stahanoviştii care munceau pe rupte beneficiau de mici avantaje. Copiii lor primeau burse şi intrau uşor la facultate. Munca era însă istovitoare. Se muncea în trei schimburi. Schimbul III, de la 11 la 7 dimineaţa, era cel mai epuizant, întrucât nu puteau să se odihnească niciun minut: ziua munceau acasă, noaptea în uzină. Au găsit însă şi soluţii. Un strungar, tot de la Poiana, mi-a povestit o amintire din tinereţea lui. Proaspăt angajat, trebuia să strunjească într-un oţel extrem de dur un ax care era o piesă principală pentru tractoarele cu şenile reparate în uzină. Avea o normă foarte mare pe care niciodată nu reuşea să o realizeze. Un muncitor bătrân, văzându-l necăjit, i-a oferit o soluţie: “Du-te în fundul atelierului, unde în lada în care se strâng rebuturile o să găseşti bucăţi de metal mai moale. Ia-ţi de acolo fier, strunjeşte-l şi lucrul o să meargă”. Şmecheria asta românească, care se practică şi acum, l-a salvat. El făcea norma, dar tractorul când ajungea în schelă, după o săptămână trebuia să fie întors la reparat, cu axul din nou rupt. 

În anii ‘50, clasa muncitoare era totuşi satisfăcută. Muncitorii aveau întâietate în multe domenii. Primeau credite şi îşi construiau locuinţe pe teren dat de primărie, cartela de muncă grea le asigura mai multe alimente decât primea restul populaţiei şi aveau o protecţie din partea conducerii de partid, care în cazul unor litigii la locul de muncă ori procese la tribunal le lua mereu parte. 

Treptat, treptat, această perioadă idilică s-a încheiat. În Epoca de Aur, când planul trebuia realizat cu orice preţ, condiţiile au devenit foarte aspre. Poate niciodată clasa muncitoare n-a fost asuprită ca atunci. Erau chemaţi sâmbăta şi duminica la uzină şi trebuiau să lucreze în condiţii mizere, în frig, cu mâncare puţină şi multe alte neajunsuri. Mâncarea era puţină datorită faptului că toate alimentele se exportau. Câmpina şi zonele adiacente nu aveau producţie agricolă, iar oraşul nostru semăna cu un oraş asediat. Pentru cei de la oraş, pâinea şi alimentele principale erau cartelate. Dacă un navestist ieşea de la serviciu şi voia să cumpere o pâine, nu era servit. La el în sat, avea la cooperativa sătească repartizată o raţie de 400 grame untdelemn pe lună şi 500 de grame de zahăr. Pentru aceste alimente strict necesare în familie, el trebuia să ducă, în schimb, la cooperativă nişte produse din gospodărie. În general, gestionarul le cerea să aducă ouă, însă locuitorii din satele noastre, cumpărau oăule din oraş (nu mai creşteau păsări şi animale). Stăteau la coadă ore şi ore, ca să cumpere 10 ouă când aveau noroc. Le duceau apoi la cooperativă, gestionarul le strângea câteva săptămâni, până se aduna o cantitate mai mare şi le trimitea la aprozarul din oraş. 

Uneori plecau să-şi ia pâine din Bucureşti şi aveau surpriza să fie controlaţi de jandarmeria CFR pe tren şi să li se confişte sacul cu pâine. Lucrul acesta i-a exasperat. Salariile erau convenabile, condiţiile de viaţă la sate se civilizaseră, dar lipsa cumplită de alimente devenise o povară. Alimentarele erau goale cu desăvârşire. Rând pe rând au dispărut şi cele mai puţin solicitate produse: căpăţânile de porc, peştele oceanic, stavridul, conservele. Am fost martor la o scenă petrecută în BIG-ul care era pe locul actualului Carrefour. În şirul de măcelării goale era o unitate de tip “Gospodina”. Nu se mai găseau şniţele, sarmale şi alte lucruri pretenţioase. Din stavridul acela care nu era cumpărat şi se strica în frigidere, s-a găsit o soluţie şi se făceau chiftele de peşte. Un muncitor care voia să cumpere ceva pentru acasă, a cerut  o pungă de chiftele, însă constatând că ceva nu e în regulă, a întrebat din ce sunt făcute. Când vânzătoarea i-a spus că sunt din peşte, acesta explodat. “Chiftele de peşte! Chiftele de peşte! Ceauşescu să le mănânce!” 

Au fost cazuri şi de proteste mai ample în noiembrie 1989, cu ocazia ultimului congresc PCR, Congresul al XIV-lea. Strada principală era pavoazată cu drapele, lozinci şi portrete. Un tânăr muncitor din Telega, seara, le-a dat foc la toate. În Câmpina nu au fost acţiuni atât de mari cum au fost cele de la Braşov sau cele de pe Valea Jiului, dar izolat, spontan, au fost destule manifestări împotriva regimului ceauşist. Senzaţie a făcut atunci un inginer de la Institutul de Petrol, un om deosebit, manierat, cu o activitate profesională de excepţie, care a refuzat propunerea de a fi trimis delegat la Congresul XIV PCR, motivând că el nu-l va alege pe Ceauşescu. 

Alin CIUPALĂ