Bogdan Petriceicu Hasdeu
Cărturarul Hasdeu, urmaş al unui lung şir de domnitori şi boieri români, a avut o tinereţe aprigă. Născut în Basarabia, răpită de Imperiul Ţarist, Bogdan Petriceicu Hasdeu a avut o tinereţe furtunoasă: dueluri, petreceri, poveşti de dragoste care se succedeau rapid una după alta, jocuri de noroc. (Odată a câştigat o sumă mare şi şi-a permis o extravaganţă care l-a urmărit toată viaţa: a luat o trăsură de piaţă, a înhămat în locul cailor pe vizitiii care erau evrei şi s-a plimbat pe străzile Harkovului, unde îşi făcea studiile). De la universitate, unde urma cursuri de drept, a trecut la o carieră militară. Prin relaţiile tatălui său, Alexandru, a fost angajat în armata ţaristă cu grad de iunker (sublocotenent). În această calitate a participat la războiul Crimeei.
 |
| Castelul “Julia Hasdeu”. Carte poştală datată 7 noiembrie 1906 |
În lucrarea “Începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu” (1936), autoarea E. Dvoicenco ne relatează din amintirile rămase în manuscris de la tânărul Hasdeu: “Odată, într-o toamnă rece şi umedă, noi eram pe front în împrejurimile Ociacovului, pe ţărmurile Mării Negre. Mulţi dintre iunkeri şi-au amenajat din timp corturi, dar eu, vai! întotdeauna mă distingeam printr’un dispreţ nebun faţă de punga mea şi ziua de mâine şi în consecinţă înduram necaz. (…) Eu scoteam din coif o ediţie micuţă din Horaţiu, mă plimbam, citeam … şi această mă încălzea. Vine seara, cerul se întunecă şi mai mult, ceaţa începe să se rărească prin ploaie (…). M-am apropiat de unul din acele focuri, în jurul căruia şedeau şi stăteau culcaţi câţiva husari tocmai din plutonul meu, pe care nu o dată îi cinstisem, în timpul expediţiei, cu vodkă.
«- E frig, boierule? a întrebat unul.»
M-am aşezat. Husarii mei ardeau paie. (…)
«- Eh! Prost ţinut Chersoncina asta!» a exclamat un mustăcios.
«- Ce-ai mai vrea, moşule? Nu cumva te trage inima spre Moldova?» Eu am ciulit urechile: era vorba de ceva care atinge coarda cea mai sensibilă a inimii mele. (…)
«- Ce muieri sunt acolo, nu? Una mai frumoasă ca alta, Doamne iartă-mă! Sprâncenele ca un curcubeu, ochii ca de şoim». (…)
«- Muirile-s frumoase, se ştie, dar vinul e şi mai bun» – «Dacă e vorba de vin, apoi tot aşa se poate zice şi de pământ: mai mare dragul să-l vezi cum se aşterne spicul la pământ!…» «Dar apa! Vitele nu se satură de ea!» «Dar ce fructe, mă frate! Pere, poame (strugure – n.r.), nuci». (…) Ce plăcut mi-a fost mie, Moldoveanului, transplantat în Rusia, să aud glasul Patriei mele (…)”.
Această întâmplare a fost pentru tânărul soldat momentul când, sătul de mizeriile din oastea muscălească, s-a hotărât să plece în ţară. Făcând un gest spectaculos, aşa cum ne mărturiseşte chiar el: “Şi trimiţând paşaportul sfâşiat la consulatul rusesc cu declaraţia că ar dori ca toţi românii din Basarabia să facă la fel”. Pentru care faptă guvernul rusesc l-a osândit în lipsă să fie exilat în Siberia şi l-a dezmoştenit de drepturile ereditare asupra averii părintelui său.
Hasdeu ajunge la Iaşi, lipsit de orice mijloace materiale şi apelează la un prieten basarabean, stabilit în capitala Moldovei mai de demult. Acesta, Th. Codrescu, consemnează: “Domnul Hasdeu, când a venit la Iaşi în 1857, sub titlul de prinţul Petriceico Hasdeu, trecuse la Hanul lui Vanghele din dosul Mitropoliei. De aici, călăuzit de cele patru volume din Uricariul, s-a îndreptat spre mine. După putinţa mea l-am îmbrăţişat, ba l-am împrumutat şi cu 25 galbeni, spre a-şi putea urni nevoile ce le avea”.
Aşte amintiri despre viaţa cărturarului în România regăsim în cartea lui Gheorghe V. Madan, “Răsunet din Basarabia”, în care acesta scria: “Pe marele şi genialul basarabean B. P. Hasdeu l-am cunoscut în Bucureşti, la 1891. Eram un biet pribeag basarabean – tinerel de 19 ani. Trecusem Prutul noaptea, gol goluţ, între doi contrabandişti şi cu hainele turbincă în vârful capului. (…) Şi prin vadurile Prutului, pân’ ce-am ajuns la malul românesc… Dar şi când am ajuns! Într’adevăr c-am sărutat pământul ţării de bucurie”. Madan a luat legătura cu refugiaţii din Basarabia – Zamfir Arbore, Vasile Crăsescu, Vasile Spoială – care erau organizaţi într-o societate botezată Milcov, prezidată de Hasdeu. “Familia Hasdeu era atunci în mare doliu, în urma morţii genialei domnişoare Iulia Hasdeu – singura lor fiică. Ori de câte ori mă duceam să-l văd, la Arhivele Statului, unde dânsul era director şi avea locuinţă, îl găseam trist şi îngândurat, cu fruntea rezemată pe mâna stângă, la masa de lucru şi înconjurat de teancuri de cărţi şi hrisoave. Doamna Hasdeu, o falnică şi aleasă română de la Abrud, era de asemeni tristă şi nemângâiată. O negrăită jale plutea în atmosfera casei lor şi curtea cea mare şi pustie a arhivelor, cu hardughiile celea de case vechi şi dărăpănate de mănăstire sihastră… Cu lilieci ţâşnind din clopotniţă şi zburând prin curte în amurg de seară… Şi cu şedinţele de spiritism în miez de noapte… Te cuprindeau fiorii!”
Boala fiicei sale l-a luat pe cărtuarul nostru pe nepregătite. A sperat într-o minune până în ultima clipă, aşa cum se vede dintr-o scrisoare către soţia sa: “Lilicuţa ştie deja destulă şi prea multă carte. Lucrul cel mai bun ar fi să vă întoarceţi în România, unde aerul de ţară şi chiar undeva la ţară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează nimic. Eu n-am nici o diplomă”.
Sfârşitul, care a venit rapid, l-a aruncat pe Hasdeu în lumea nebuloasă a practicilor spiritiste. Există o însemnare pe care Iulia i-a dictat-o părintelui său: “Legea religioasă: Crede! Crede în Dumnezeu! Crede în nemurirea sufletului! Crede în darul comunicărei cu cei duşi!”
Madan îi face acestuia şi un reuşit portret: “Faţa lui de profet, îndeosebi ochii lui mari, albaştri verzui te vrăjeau”. Şi tot el ne spune: “Cu vremea însă, Hasdeu şi-a revenit la firea lui de boier român voios”.
În Memoriile lui Ion Teodorescu găsim descrisă o farsă pe care i-au făcut-o incisivului Hasdeu redactorii “Moftului român”, Caragiale şi Anton Bacalbaşa. Hasdeu mai avusese ciocniniri cu aceştia atunci când declarase despre Caragiale că era “garçon de talent şi numai atât”, iar despre cartea lui Toni Bacalbaşa, “Moş Teacă”, Hasdeu spusese: “Nimic mai nesăbuit, bunăoară, ca… ca caraghioslâcul intitulat Moş Teacă”. În consecinţă, aceştia îi făcuseră o farsă, anunţând în “Moful Român”: “În numărul viitor vom publica pe două coloane un plagiat de mare senzaţie, al cărui autor e domnul B. P. Hasdeu, ilustrul nostru academician spiritist. Avem înaintea noastră amândouă textele şi suntem uimiţi de acest nou scandal”. Pe 25 decembrie 1893 aceştia publicau, pe două coloane, fragmente din cartea lui B. P. Hadeu, “Sic Cogito” şi fraze din State Prodănescu (internat la ospiciul Mănăstirii Hangu din judeţul Neamţ) un articol cu titlul “Un fachir plagiator”. Farsa a avut mare răsunet în epocă, a fost un râs general; se spune că ar fi râs chiar şi Hasdeu.
Pe un gigant ca Hasdeu l-a iritat această înţepătură şi în “Revista Nouă” a apărut o ilustraţie care îl arăta pe Hasdeu cu un pulverizator uriaş în mâini, “stropind cu zacherlină (o soluţie contra puricilor şi gândacilor) o mulţime de gângănii care săreau şi alergau şi se rostogoleau pe duşumeaua odăii, având chipul lui Caragiale, A. Bacalbaşa şi al doctorului Ureche. Efectul a fost nespus şi a rămas vorba: le-a dat cu zacherlină!”
Necazurile aveau să vină peste Hasdeu de unde se aştepta mai puţin. Bunul său prieten şi vecinul de la Câmpina, dr. C. I. Istrati, ajuns ministru de Instrucţiune în guvernul lui Tache Ionescu, spre a mulţumi un interes politic al acestuia, l-a înlocuit pe Hasdeu de la Direcţia Arhivelor cu profesorul Dimitrie Onciu, amic politic al premierului. “C. Istrati, cât a trăit – ne spune Gheorghe Madan – a deplâns această greşeală şi obidă, făcută din pricina blestematei de politici. Cât n-a umblat şi n-a mijlocit prin alţii ca să câştige iertare! Dar a fost cu neputinţă. Că aşa era firea lui Hasdeu, neînduplecată. Şi când Hasdeu nu mai era Hasdeu şi zăcea uitat şi părăsit, dr. C. Istrati, acest mare român şi învăţat, s-a dus şi-a plâns la patul de suferinţă al vechiului său amic”.
La 1 august 1907, dr. Istrati însemna în jurnalul său: “Am fost la Hasdeu. Când am intrat în casă era adormit pe pernă. (…) Albeaţa feţii şi cu deosebire a bărbii m-au făcut să cred că mă aflu în faţa unui fachir. Abia mai poate vorbi şi are repulsiune pentru mâncare. La urmă cu greu a putut să-mi spună că totdeauna m-a aşteptat cu plăcere. Mi-a spus că doreşte să fiu şi eu executor testamentar. Vasile, fostul său servitor, după ce l-a furat, l-a necinstiti în toate chipurile şi i-a făcut procese murdare, venise sub cuvânt de a-i cere iertare, să-l puie să mai iscălească o poliţă, dacă nu un testament. Toate acestea se făceau faţă de beţivanul primar de la Câmpina şi de o puşlama inconştientă, judecătorul de pace din localitate (…). Sunt patru zile de când am scris dlui Haret (ministrul cultelor şi instrucţiunilor – n.r.) atrăgându-i atenţia asupra faptului că va trebui să se gândească la mijloacele de înmormântare şi la precauţiunilor ce trebuiesc luate pentru ca să nu se piardă cele aproape o sută de documente cu sigilii vechi”.
Pe 1 septembrie, după încetarea din viaţă a lui Hasdeu, C. Istrati nota din nou în jurnalul său: “M-am întors la telefon şi am vorbit cu Haret… Când i-am spus să trimită pe cineva cu bani spre a-l îngropa, avea aerul a cădea din cer: «ce bani, de unde bani…» şi m-a lăsat astfel la telefon, cu toate că-l prevenisem de atâtea ori”.
Doctorul C. Istrati mai face un comentariu: “Trebuie precizat că Hasdeu lăsase întreaga sa avere statului, astfel că măcar pe acest considerent guvernul era dator să ia asupra sa cheltuielile prilejuite de înmormântarea strălucitului literat, istoric şi filolog”.
Alin CIUPALĂ
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!