Enigmele Căpitanului

Corneliu Zelea Codreanu rămâne una din marile enigme ale istoriei noastre contemporane. La aura Căpitanului a contribuit chiar istoria noastră învolburată şi violentă. Asasinat la ordinul regelui Carol al II-lea în 1938, Codreanu a fost pus la index de apropate toate celelalte regimuri politice dictatoriale care i-au urmat (carlist, antonescian sau totalitar comunist), cu excepţia celor câtorva luni de regim legionar. Nu este de mirare că momentul 1989 ne-a găsit foarte curioşi şi dornici să recuperăm inclusiv această  misterioasă bucată de istorie intrebelică. Iar avalanşa publicaţiilor neo-legionare, apologetice sau chiar a lucrărilor unor istorici vădit pro-legionari de după 1990, reprezintă o dovadă clară. Există interes, există o piaţă. Este cazul să depăşim acest moment, să ne maturizăm şi din punct de vedere al percepţiei generale. Volumul [1] istoricului elveţian Oliver Jens Schmitt face concurenţă serioasă celeilalte lucrări fundamentale pentru înţelegerea Legiunii Arhanghelului Mihail elaborată de istoricul german Heinen Armin [2]. Având în vedere complexitatea subiectului, ne vom referi la câteva aspecte punctuale.

Complici. Oliver Jens Schmitt evidenţiază şi responsabilitatea unei bune părţi a elitei politico-mondene a Bucureştiului interbelic (mai ales în deceniul al treilea) faţă de promovarea mişcării legionare, tocmai în ideea instrumentalizării / folosirii ei în jocurile politice cu miză mică, măruntă, care au avut un singur rezultat major: prăbuşirea fără onoare din 1940[3]. „Ascensiunea Legiunii în anii 1933-1934 s-a produs nu doar prin tolerarea ei de către părţi din guvern, ci şi prin donaţii concrete cu terenuri, bani şi materiale de construcţii din partea membrilor elitelor”. Printre ei s-ar fi numărat Malaxa, Mociorniţă, Giugurtu poate şi pentru a lovi/ elimina concurenţa evreiască. Dar pricipala eminenţă cenuşie care a avut un rol în acestă privinţă a fost chiar regele Carol al II-lea. 

Un episod halucinant şi relevant în această privinţă: după asasinarea premierului liberal Duca, la sfârşitul lui decembrie 1933 a urmat procesul legionarilor, atât al Nicadorilor, care apăsaseră pe trăgaci în gara Sinaia, cât şi a întregii conduceri (inclusiv a lui Codreanu)  şi a simpatizanţilor legionari de frunte. Pentru toată lumea era clar că cei trei nu acţionaseră din proprie iniţiativă, însă justiţia regală s-a arătat foarte blândă, condamnându-i doar pe cei trei şi achitând conducerea legionară. La 29 aprilie 1934, la exact patru luni de la uciderea lui Duca, şeful Guvernului Regatului României, legionarii au defilat prin faţa Palatului Regal. Regele era la fereastră şi, la uralele legionarilor („Trăiască garda”, „Trăiască Codreanu”), a ridicat mâna, imitând salutul roman, preluat de extrema-dreaptă europeană. „Răspunsul monarhului nici nu putea fi mai lipsit de echivoc”. De fapt, Carol al II-lea scăpase de un lider politic capabil, cu experienţă, legitimitate şi chiar mare talent literar, cum o dovedesc memoriile lui Duca. Cea care a pierdut iremediabil a fost democraţia română interbelică. Bunicul său, Carol I, ar fi oferit guvernarea alternativ, când lui Maniu şi PNŢ, când lui I.G. Duca şi PNL. Însă planurile lui Carol al II-lea erau cu totul altele. Se dorea „un rege jucător”, iar Legiunea putea fi folosită împotriva democraţiei parlamentare. 

Omul Codreanu. Cum era omul Codreanu, lăsând la o parte mitul, legenda? Se dedica încontinuu Mişcării şi politicii, aberant de mult, căci se încărca psihic şi poate tocmai această obsesie l-a împiedicat să ia unele decizii mai inteligente. Cineva mărturisea că a încercat să-l ducă la un meci de fotbal, pentru a se mai relaxa: după câteva minute Codreanu s-a ridicat şi a plecat, fiind plictisit de meci. „Codreanu nu se ducea nici la cinema, nici la teatru. Nu citea. Nu ştia ce este timpul liber. Tot ce făcea avea încărcătură politică”.  Doar atunci când stătea în tabăra legionară de la Carmen Sylva mai înota în mare (aici şi-ar fi petrecut, probabil, cele mai plăcute clipe din scurta lui viaţă, de numai 39 de ani) iar iarna, la Predeal, schia. O asemanare cu Lenin poate părea suprinzatoare, dar nici Lenin şi nici Codreanu nu prea s-au spetit muncind, ambii fiind pentru scurte perioade avocaţi mediocrii de provincie. „Lipsa lui totală de umor, insistenţa faţă de reguli şi principii, refuzul oricărui compromis îi copleşeau şi pe cei mai convinşi legionari”. Şi cu toate astea, Codreanu se căsătorise de tânăr cu Elena (fost Ilinoiu, fata unui angajat la CFR), dar viaţa ascetică adoptată de soţ nu era de natură să cimenteze relaţia conjugală. Cei doi nici nu au avut copii, adoptând una din fetele fratelui său, Horia. 

Conflictul cu Carol al II-lea. Succesul pe care l-a cunsocut Legiunea în 1936-37 nu avea cum să-l lase indiferent pe rege. În 1937, Partidul Totul pentru Ţară număra 178.000 de membri, iar numărul legionarilor era estimat la 270.000. Pe lângă aceştia se mai aflau măcar câţiva membri din fiecare familie care simpatizau cu Legiunea (femeile nu avea drept de vot), cifra ajungând în jurul unui milion de oameni, ceea ce nu era deloc puţin având în vedere că populaţia României Mari nu depăşea 20 de milioane [4]. „Carol II căuta să instrumentalizeze Legiunea pentru a institui o dictatură”, un aspect de care ar trebui să ţină seama toţi cei care amintesc de sprijinul pe care Carol al II-lea l-a oferit culturii.  Poate că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi procedat invers: ar fi lăsat în pace firava democraţie parlamentară şi nu ar fi sprijinit cultura (care oricum ar fi evoluat spectaculos şi fără aportul lui). Pe de altă parte, Congresul  studenţilor legionari de la Târgu Mureş, din martie 1936, nu a fost de bun augur, căci o facţiune violentă s-a impus (acum au apărut celebrele echipe ale morţii, una din potenţialele ţinte fiind chiar Elena Lupescu, ceea ce nu-l putea lăsa indiferent pe rege).  În lumina evenimentelor care au urmat trebuie remarcat şi faptul că în ultimul an şi jumătate, Codreanu a reorientat mişcarea către muncitori, cu destul succes, spre marea jenă a comuniştilor după 1945. Mai mult ca sigur erau mai mulţi muncitori angajaţi în Legiune decât în Partidul Comunist din România care ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să le reprezinte interesele. În februarie 1937, cei doi s-au întâlnit, iar Carol i-a oferit funcţia de premier în schimbul numirii sale drept conducător al Legiunii, ceea ce Codreanu a refuzat, semnându-şi practic condamnarea la moarte. După alegerile din decembrie 1937, Codreanu a intrat în tot felul de combinaţii, simţind că preluarea puterii era aproape. Istoricului elveţian nu-i scapă paradoxul sfârşitului Legiunii, faza Codreanu, cel puţin, din 1938: „Codreanu, a cărui ascensiune fusese înlesnită de o justiţie părtinitoare, avea acum să fie doborât de acelaşi sistem corupt”, iar Legiunea care răspândise violenţa cu ajutorul establishmentului căuta protecţie din partea statului de drept pe care făcuse tot posibilul să-l distrugă. Codreanu fusese achitat pentru omor cu premeditare, dar condamnat pentru o scrisoare (în primul proces) şi pe baza unor probe inventate de procuratură (în al doilea)! O altă problematică foarte delicată este tratată cu circumspecţie: rolul lui Sima în asasinarea lui Codreanu care, fiind închis, ştiind la ce se expune, a dat semnale împăciuitoare. De care Sima nu ar fi ţinut cont, acesta fiind şi motivul pentru care tabăra codrenistă l-a acuzat ani la rând pe Horia Sima de moartea liderului în octombrie 1938. Sima şi-a netezit astfel calea către şefia Legiunii. Cert este că nu se poate dovedi că Sima a vrut expres să determine moartea Capitanului, însă, având în vedere parcursul ulterior al lui Sima, care era mult mai atras de putere decât Codreanu,  aceasta ipoteză este foarte credibilă. Să nu uităm că în vara lui 1940, Sima nu a avut nici o mustrare de conştiiţă în a prelua un minister minor în Guvernul lui Giugurtu. 

Urmaşi. Tătal său, Ion Zelea Codreanu, a fost şi el întemniţat de Carol al II-lea, dar lăsat să trăiască. A fost eliberat în 1940, dar a refuzat să facă pace cu regele precum o făcuse Horia Sima, continuând să-l blesteme pe Carol al II-lea (care-i ucisese doi fii), intrând în conflict deschis cu Horia Sima, care l-a marginalizat. După ianuarie 1941, familia Codreanu a rămas în România, fiind supravegheată de autorităţile antonesciene, dar nu ca înainte. Elena Codreanu, soţia lui Corneliu, a cunoscut în mai multe reprize Gulagul RPR (inclusiv închisoare de femei de la Mislea – de altfel şi Corneliu Codreanu cunoscuse celebra închisoare prahoveană de la Doftana, în 1938, înainte de a fi transferat în cea de la Râmnicu Sărat, ultima în care a trăit înainte de a fi asasinat. În 1937 există informaţii că s-a organizat la Câmpina, în parcul Istrati, unde acum, în mod oarecum ironic se află Şcoala de Poliţie Vasile Lascăr, un mare miting local al legionarilor, probabil în contextul campaniei electorale pentru alegerile din toamna aceluiaşi an, la care ar fi participat şi vorbit chiar Corneliu Zelea Codreanu [5]), fiind considerată extrem de periculoasă. În 1956 s-a recăsătorit, şi pentru a scăpa de numele Codreanu, cu locotenet-colonelul Praporgescu. Convingerile nu şi le-a schimbat niciodată. În anii 1960, Codrenii supravieţuitori începuseră să fie atraşi de regimul naţional-comunist, fiind încântaţi mai ales de regimul lui Nicolae Ceauşescu, lider de talie mondială. Nu este clar dacă remarcile lor erau spuse ştiind că sunt filaţi, în încercarea de a-şi îmbunătăţii condiţiile de viaţă, destul de precare. „Cu teama lui de declin şi catastrofă, cu sentimentul permanent al ameninţării interne şi externe, cu obsesia infiltrării şi trădarii, cu convingerea realmente fanatică că este dator, potrivit modelului oferit de Arhanghelul Mihail, să combată forţele răului, cu certitudinea că îndeplineşte o misiune istorică, că îşi salvează şi îşi mântuieşte neamul, Codreanu ne apare ca un personaj al interbelicului european, al unui continent zdruncinat din temelii de Primul Război Mondial şi de criza economică mondială”.  Multă lume din România, indiferent dacă vorbim de amatori neprofesionişti de istorie (care se mai apucă şi să scrie romane istorice pline de bazaconii) sau de istorici, ar avea ceva de învăţat de la profesionalismul desăvârşit cu care Oliver Jens Schimtt a abordat  un subiect (căruia i-a alocat un deceniu din viaţă) care, în definitiv, îi era străin la început, dar tindem să credem că tocmai această distanţă afectivă conferă valoare demersului său. Schmitt nu poartă niciun război, cu nimeni, cu atât mai puţin cu trecutul nostru, singurul lui scop fiind acela de a reda încrengăturile unei istorii complexe, dramatice, violente. Nu putem decât să-i mulţumim că el scrie istoria pe care ar trebui s-o scriem noi.

Codruţ CONSTANTINESCU

Note:

1. Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea Căpitanului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017

2. Legiunea Arhanghelului Mihail, Editura Humanitas, 1999 şi 2006.

3. Şi aşa suntem în anul Centenarului-oare vom serba la fel de fad şi Centenarul prăbuşirii în 2040?

4. Recensământul din 1930 arătase că populaţia Regatului României era de 18 milioane de locuitori.

5. Informaţie care este publicată de Daniel Alin Ciupală în «Câmpina – file de cronică» Editura Fundaţiei Culturale, Libra, Bucureşti, 2015.