Editorial

Acum ceva vreme, cînd Preşedintele introducea presa printre ameninţările la siguranţa naţională, un cor de proteste, chiar dinspre presa favorabilă, socoteau asta drept un abuz. Un atentat la libertatea de expresie. Din păcate, a avut dreptate, şi starea deplorabilă în care a ajuns societatea autohtonă se datorează în mare măsură presei. Atît de mult, încît chiar recentul raport MCV a amintit, pentru prima dată, ameninţările la adresa democraţiei  pe care le reprezintă o anumită parte, purulentă, a mediei autohtone. Sigur că imperativele diplomatice au împiedicat să fie numite direct trustul Antenelor şi cel al Realităţilor. Chestie speculată cu abilitatea sa cinică specifică de primul ministru, care a adresat o scrisoare ziarului Evenimentul Zilei, acuzîndu-l că el este cauza observaţiei din Raport. Imediat, pudibonzii haitei care se laudă că face jurnalism profesionist au început să urle ca la sfîrşitul lumii: UE atentează la libertatea presei din România. Un suav poet de leşinături de dragoste folk trece în registrul scabros, de la cultură la coprocultură, şi îi face pe diplomaţii UE „pîrţotine” pentru că au îndrăznit să critice campaniile bezmetic antidemocratice şi anti-europene ale presei din Varania şi intrarea în guvern a unor personaje anchetate penal. Un şpagatist (de al şpagat, nu vă gîndiţi la altceva), premiat de către „profesioniştii” din televiziune îşi blestemă un coleg aflat în spital să mai facă încă un atac cerebral. O „doamnă”, fosta sa tovarăşă de platou, îşi îndemna mai an un invitat să mănînce la/din WC. Drept răsplată reprezintă acum cetăţenii României în Parlament, for suprem al democraţiei cum învăţăm la SNSPA. Exemple de acest fel se pot da cu sutele, şi nu iau în considerare forumurile şi blogurile, unde, lipsiţi de orice răspundere legală, aceeaşi membrii din haită îşi acoperă adversarii cu dejecţii verbale. Şi asta numai pentru că masculul alfa este tot mai aproape de puşcărie. Am mai scris despre toate astea, dar, de când Ponta a observat că ţara nu se poate conduce din studiourile de la Băneasa, mai trebuie şi altceva, atacurile împotriva oricărei forme de critică la adresa guvernului genial au devenit furibunde. Mai ales că nici măcar colegii de ideologie europeană nu-i prea agreează pe alde Dragnea şi Becali. Iar pe Ponta nici atît. În acest timp CNA-ul, despre care am scris pînă la plictis încă de acum cîţiva ani că este o instituţie aiurea, inventează petiţii inutile şi stupide. Şi profund mincinoase. Gerînd, în fond, prin complicitate, degradarea purulentă a spaţiului audio-vizual. Filosofic vorbind, presa noastră nu are nici un drept să ceară libertate. Căci libertatea nu funcţionează decît în cuplu cu responsabilitatea. Care e sublimă…dar lipseşte cu desăvîrşire în cea mai mare parte a jurnalisticii scrise şi vorbite. Începînd cu posturile naţionale de radio şi televiziune, să fim bine înţeleşi. Şi acolo haita e la fel de prezentă, chiar dacă se ascunde sub un oarecare ştaif. Dar cînd libertatea presei este discutată de…Roşca Stănescu, parcă te ia cu fiori reci pe spinare. Nu mai este nimic de făcut. În fond, nu avem o presă suficient de puternică (de opoziţia miluită cum i se zicea în sec. XIX nu mai spun nimic) care să arate clar distanţa astronomică dintre promisiunile electorale şi structura bugetului. Cu abilitatea-i de vechi conducător de haită, preşedintele l-a lăsat pe Ponta singur cu liotele de coioţi flămînzi ai electoratului bugetar. Împotriva cărora nici un animal de pradă nu poate face nimic, atunci cînd îl vor ataca înnebuniţi de foame. Aşteptăm să vedem bugetul în acţiune, acest „faceţi ce aţi promis” este ceea ce i-a scos din minţi pe locuitorii ţinutului de mult proclamat autonom Varania.
P.S. Ministrul Învăţămîntului din Germania (bună prietenă cu dna Merkel) şi-a dat demisia fiind acuzată că şi-a plagiat teza de doctorat, susţinută acum 30 şi ceva de ani. (sic!!!) şi după ce Universitatea i-a retras titlul. Ce-ar fi ca dl. Ponta să-i propună un post de consilier pe probleme de învăţămînt sau chiar de ministru în domeniu?  Unde este ziaristul care, la fiecare apariţie publică a demnitarului român, să-l întrebe simplu şi insistent: cînd vă daţi demisia? Atunci am avea un început de presă curată.