Poporul român a uitat să vorbească. Politica nu se face în interesul cetăţenilor, ci doar al unor oligarhi din partide sau de deasupra lor. Ca atare, democraţia e doar un cuvînt gol de sens, căci vocea poporului nu se aude. Se vorbeşte mult, enorm, înecăcios în România. Dar planul faptelor e gol. Iar aceste miliarde de cuvinte nu alcătuiesc un discurs ordonat, coerent, ci doar o hărmălaie imposibil de descifrat. Este de ajuns să te uiţi o săptămînă la televizor ca să nu mai înţelegi nimic din ceea ce se întîmplă în ţară. Elitele, autosuficiente, preocupate doar de gherilele interne, nu vorbesc nici ele, sau, atunci cînd vorbesc, vocea lor este imediat acoperită de hărmălaia generală. Săptămîna aceasta Traian Băsescu a participat la o dezbatere organizată de Academie, privind revizuirea Constituţiei. Pe bună dreptate, preşedintele s-a arătat surprins că abia acum Academia se interesează de o temă despre care s-a făcut un referendum încă din 2009. Dar Academia este pierdută în tăcerea ei comodă şi bine remunerată, cîte dintre problemele acute ale societăţii româneşti le-aţi văzut abordate de savanţii de frunte ai ţării? De ce, de exemplu, în deciziile majore privind învăţămîntul românesc, sau funcţia educativă a mass mediei (CNA), sau mediul Academia este total absentă? Deciziile le iau politicieni sau funcţionari, fără consultarea oamenilor de ştiinţă. Anul trecut au fost amuţiţi prin violente campanii de presă cîţiva oameni de cultură şi instituţii culturale. Au intrat discreţi şi ignoraţi în lumea celor care nu cuvîntă. Am văzut zilele acestea o discuţie între două dintre cele mai strălucite minţi pe care le are România azi. Transmisă însă pe internet, televiziunile erau ocupate să difuzeze întunericul, cele două inteligenţe (de la a înţelege) sunt dintre cele reduse la tăcere în 2012. Există şi alte forme, mai insidioase, ale tăcerii. Cineva a relansat întrebarea privind necesitatea votului obligatoriu. Ca un fel de a scoate din „silentium lugubru” (Caragiale, cine credeaţi?) marea masă a nemulţumiţilor. Dar care refuză să voteze, adică să-şi asume civic o opţiune. O poetă scria cîndva versul emblemă că suntem un popor vegetal. Apoi a venit 1989 şi am trăit o clipă istorica iluzie că ne-am cîştigat dreptul la exprimare. Pentru a descoperi incredibil de repede că libera exprimare poate fi împiedicată nu numai prin cenzurare directă, ci şi prin înecarea ei în verbozitate, sau în laşitate. Drept este că fenomenul are şi aspecte să le zic mondiale. Tot în această săptămînă, invocînd pervers tocmai libertatea de expresie, Comisia de la Veneţia a decis că nu se pot interzice simbolurile comuniste: secera şi ciocanul, pe care regimul de la Chişinău încercase să le scoată în afara legii, aşa cum sunt de multă vreme cele fasciste. Hemiplegia morală a Europei aruncă vălul uitării tăcute peste milioanele de victime ale celuilalt genocid al veacului XX. Aceste victime nu au dreptul la respectul memoriei. S-au furat nişte busturi de bronz din parcul Copou din Iaşi. Nu e un simplu fapt divers, face parte din agresiunea continuă asupra memoriei la care suntem supuşi. „Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/şi a fiert din pricina luminii soarelui” (Nichita Stănescu). Ni se fură bronzul, ni se fură cuvintele, ni se fură sentimentele, vine focul, cum zice poetul…
P.S. Plagiatul lui Ponta este el însuşi o ilustrare a necuvîntătoarelor în care ne-am transformat. Lumea universitară a tăcut, instituţional vorbind. De aceea omul are un tupeu incredibil. După cum laudele cu care este copleşit deţinutul Năstase Adrian (pariez că va fi încadrat şi în învăţămînt după eliberare; în politică – apud viitorul preşedinte al ţării, Sorin Oprescu, – este aşteptat cu braţele deschise şi lacrimi de bucurie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat) pe toate canalele arată de ce ducem lipsă de bronzuri. Ele sunt prea elocvente în lumea celor care nu cuvîntă.
Faptul ca tu iti poti spune punctul de vedere aici demonstreaza ca exista democratie. Din punctul meu de vedere articole tale sunt o varza de cuvinte frumos garnisite cu citate din clasici.
Imi e indiferent ca te supara plagiatul lui Ponta sau ca Nastase ar putea reveni in locul de unde a plecat, ce ma deranjeaza pe mine e ca ai o insiruire de intamplari legate prin idei proprii cam lipsite de logica si impanate cu citate din clasici. Sincer ma astept la o analiza pertinenta a unei probleme ca doar de asta apare ca editorial nu?
Sau poate ma insel. Poate nu inteleg eu profundele considerati asupra societatii ce le faci aici.
Crezi tu Cris . Publica decat ce le convine .