Avem o mare dificultate cu ziua națională. Acapararea discursului patriotic vreme de multe decenii de către propaganda legionară, mai apoi comunistă, a făcut ca orice referire la „patrie” să fie respinsă de unii ca o mâncare de la care emană un ușor iz. În numele unui „europenism” care, cică, ar exclude patriotismul. Alții, cărora ar trebui să le acordăm, măcar în această zi de sărbătoare, prezumția de sinceritate nu știu să fie patrioți decît în limbajul fals istoric și găunos retoric al propagandei. Sînt „dacopații”, cei convinși că România este ombilicus mundi, că latina se trage din dacă, promotorii ideii că Sfinxul din Bucegi este centrul energetic al planetei, că românii noștri au inventat totul ș.a.m.d. Eu cred că patriotismul ține nu numai de trecut, ci mai ales de prezent. Implicit de viitor. Un bătrîn poet de secol 19 formula acest memento: gloria străbună pe străbuni cinstește. Cu alte cuvinte, degeaba îl elogiezi tu din toți rărunchii pe Ștefan cel Mare dacă votezi într-o fericire hoți și analfabeți, dacă intri cu jeepul pe plajă, dacă murdărești orice colț din țara „pe care o iubești”, dacă ai bîtă la îndemînă în mașină, dacă vorbești cu greșeli enorme „dulcea limbă românească”, dacă distrugi clădiri de patrimoniu și spații verzi, dacă ești xenofob și anti-european, dacă te duci la școală să-l iei la bătaie pe profesorul care i-a dat notă mică odraslei (sau măcar să-l reclami la Inspectorat), dacă dai muzica la maximum la nuntă, să se audă în tot cartierul, dacă ești pus mereu pe harță, dacă nu-ți educi copiii în ideea respectului, dacă îți faci treaba de mîntuială acolo unde muncești, dacă…
Patriotismul nu există într-o țară de secol XXI care are probleme cu încălzirea a cartiere întregi din capitala țării. Sau este doar vorbă goală, măcinată între măsele de politicieni lipsiți de scrupule, cultură și demnitate. Acest tablou este, totuși, unul de o foarte îngustă perspectivă. Și foarte banală, căci auto-denigrarea ne stă, de asemenea în fire. Sigur, sîntem pe ultimul loc în Europa la mai toți parametrii sociologici care marchează un trai civilizat. Dar, simultan, trebuie să observăm că sîntem în cel mai înalt punct pe care l-am avut în dezvoltarea noastră istorică, începînd de la speranța de viață, nivelul de trai, libertatea individuală, alianțele politice, contextul internațional. Toate ne sînt cum nu se poate mai favorabile. Necazul e doar de a nu le fi folosit decît în prea mică măsură și într-un ritm mult prea lent. Și mai e ceva, ziua de azi este, în esența ei istorică, o zi a unirii. De aici senzația profundă de inadecvare pe care ne-o lasă „sărbătoririle” de azi, gustul de sălciu. Pentru că, oricîte ingrediente am adăuga sărbătorii, oricîte parade militare și decorări somptuoase, lipsește tocmai cimentul unirii. Asta se explică prin multe elemente, istorice și psiho-etnice, amintesc aici doar lipsa a ceea ce se numește pretențios proiect de țară. Un obiectiv care să coaguleze toate energiile naționale. Cum a fost, în deceniile din urmă, aderarea la UE și NATO. După aceea, ne-am transformat într-o corabie în derivă, bîntuind fără țintă, în bătaia tuturor vînturilor politice și istorice. Ne lipsește un țel. Nu că el/ ele (cred că se pot imagina mai multe) nu ar exista, lipsesc personalitățile publice care să le facă vizibile și să aprindă entuziasmul pentru împlinirea lor. Neam cîrcotaș și bănuielnic, sceptic și idealist, ne urnim greu, vorba poetului cîndva național. Ceva proiecte naționale care ar avea nevoie de o mobilizare masivă s-ar putea imagina. Acum, ceva încrîncenat ne-a stricat și această sărbătoare dinaintea Sărbătorilor. Există un indicator destul de sigur al încrederii populare în drumul pe care îl are societatea. E vorba de creșterea demografică cîțiva ani consecutiv. Înseamnă că oamenii au speranțe și nu-și fac griji majore pentru viitor, sînt siguri că pot asigura unui copil sau la mai mulți o viață normală. Iată, nu-i acesta un scop suficient de mobilizator? Nu e vizibil imediat, nu te poți bate în piept cu realizarea lui, dar este unul dintre cele mai importante, cred. Cei care știu istoria României după filmele lui Sergiu Nicolescu ar trebui să mediteze la forța de manipulare a istoriei. 1 Decembrie 1918 a venit după, poate, cea mai neagră perioadă a istoriei noastre, după ce statul românesc aproape dispăruse. Și, dintr-o dată, lucrurile s-au întors în favoarea noastră. Nu e locul să înșir aici explicațiile. Doar amintesc faptul, pentru a ne asigura pe noi înșine că se poate. Într-o lume destul de confuză, avem nevoie de claritate. Și de speranță. E greu să iubești poporul român! Dar trebuie!
Christian CRĂCIUN
