Pe 3 mai s-a sărbătorit Ziua Mondială a libertății Presei. Transcriu aici cîteva idei din scurta expunere pe care am susținut-o cu acest prilej la Câmpina, în cadrul întîlnirii organizată de Filiala Prahova a UZPR.
În primul rînd, presa și libertatea sînt noțiuni consubstanțiale: istoric, presa (adică ziarul) s-a născut odată cu ideile revoluționar iluministe ale libertății individuale, ca o expresie și apărare a acesteia. De aici decurg două idei: a. presa are exact atîta libertate cîtă știe să-și ia singură, nimeni nu-ți dăruiește din generozitate libertatea; b. libertatea este a ziaristului, nu a ziarului. Vreau să spun că un ziarist care are coloană vertebrală, inflexibilitate morală este un agent de presă liberă. Ce se întîmplă cu presa azi, aiurea și la noi? În „epoca sa de aur” presa își asuma condiția modestă de a reflecta ceea ce se întîmplă. Ruptura s-a produs din momentul în care presa a decis că poate mai mult decît atît: să producă ea însuși Evenimentul. De atunci presa a acumulat tot mai multă putere: ea face și desface președinți, politici economice, sentințe juridice, vedete de spectacole șamd. Sub scuza „libertății”, ea își refuză orice control și orice răspundere. „A patra putere” tinde să devină prima, de nu chiar singura. Teoria că „imaginea contează” este exact antinomică presei originare: ea înseamnă vinderea unei iluzii, a unei imagini construite, pentru că realitatea nu există. Intrăm aici în dezbateri filozofice milenare: ce necesită răspunsul la întrebări grele: ce este adevărul? Ce este libertatea? Cine ne-a spus: adevărul vă va face liberi! a cuplat definitiv cele două concepte. Dar cum mai poate exista presa cînd ni se spune că trăim în epoca post-adevăr și post-umană? Cînd afirmi: adevărul este ceea ce spun eu că este, ai maximum de libertate posibilă. Adică nu mai ai nicio libertate! Exact asta se întîmplă cu întreaga societate. Trăim un neo-sclavagism cu lanțuri invizibile și ca atare indestructibile. Altă vorbă care s-a golit de sens este cea cu „presa, cîinele de pază al democrației”. Un cîine care, ca în distopia lui Orwel, vrea să devină proprietarul unic al democrației.
 |
| Desen de Nicolae Ioniţă |
Trei sînt subordonările care distrug libertatea presei: economică, politică și ideologică. Primele două sînt clare, mai vicleană este a treia: ziaristul poate fi convins că este complet liber, dar mintea să-i fie matrițată de ideologii constrîngătoare. Cel puțin două momente de inflexiune avem în această istorie rezumată abrupt în 10 rînduri: apariția televiziunii și apariția internetului. Cum se prezintă, astăzi, lucrurile la noi? După explozia luxuriantă a presei de după 1990, lucrurile au luat-o pe o vertiginoasă pantă descendentă. Trecerea de la o democrație nefuncțională la frusta democratură de azi a fost sprijinită și încurajată de presa mainstream. Nu voi vorbi aici de televiziuni, în care cancerul este mai virulent și mai ucigător moralmente. Ci doar de presa „pe hîrtie”. O vorbă proastă, cu mare putere de circulație, spune că presa tradițională e pe moarte. Sigur, au dispărut ziare, dar oricine a călătorit în Occident știe că acolo mai există suficiente cotidiane mari naționale, sau presă locală la fel de bogată, cu zeci de pagini per număr, cu suplimente pe tot felul de subiecte diferite, cu o componentă culturală bine dezvoltată și articulată. Nimic din toate astea la noi, unde presa scrisă este precară în formă și conținut, a-culturală, de nu direct anti-culturală. A trecut epoca „de glorie” în care cîteva dintre ziarele noastre aveau suplimente culturale săptămînale care erau de multe ori mai valoroase decît revistele culturale ca atare. De altfel, simptomul cel mai grav al societății noastre: căderea în analfabetism și incultură este perfect reflectat (de nu și provocat) de presă.
Cîteva rînduri despre soluții: ele nu pot veni din afară, pentru că ar contrazice însăși ideea de libertate. Din fericire, presa este ea însăși un sistem cu autoreglare, ea se poate curăța din interior: prin oameni de bună calitate morală și intelectuală. Prin oameni care au, în primul rînd ei, mințile libere. Căci, dacă mintea ziaristului nu este liberă, degeaba „îți dă” guvernul libertatea de conștiință și de exprimare. Libertatea de exprimare nu este libertatea de a-ți exprima public orice opinie. Față de cititorul său, ziaristul se află într-o poziție de putere: eu am acces la surse pe care tu nu le știi, eu înțeleg conexiuni între fapte pe care tu, prostul, nu le vezi, eu decid agenda publică, eu sînt Dumnezeul spațiului public. Toată această ego-latrie spulberă valoarea presei, ba și independența ei, de vreme ce o face strict subjugată umorilor editoriale. Mai periculoasă decît o presă subordonată este o presă care încearcă ea să aresteze mințile cititorilor.
Christian CRĂCIUN
