Incredibil subtextul acestui scandal cu pensiile magistraților. Nu ideea unor pensii de serviciu este scandaloasă, imoral este cuantumul acestora și trucurile juridice prin care ele au fost obținute. De vreo trei ani, discuțiile despre raporturile stat-justiție-societate inflamează societatea civilă. Au fost proteste publice, manifestații, campanii în presă. Singurul scop, singurul obiectiv real al fabulosului „program de guvernare” al ultimei guvernări PSD a fost subordonarea totală a justiției. Și a fost cît pe ce să reușească, la un centimetru ne-a trecut glonțul pe la tîmpla democrației. Cu complicitatea, trebuie să o spun, a unei părți chiar din interiorul justiției: Tudorel Toader, Iordache, Pivniceru, Savonea sînt nume deja istorice. Chestiunea a revenit acum în actualitate, odată cu implicațiile legii privind pensiile speciale.
Să luăm un exemplu: d-na Alina-Corina Corbu, președinta Curții Supreme, afirmă într-o scrisoare deschisă adresată concetățenilor, citez: „pentru marea majoritate a colegilor mei pensiile de serviciu sunt o garanție a independenței”. Stupefiant! Scrisoarea toată este un document de mentalitate demn de o atentă analiză. Ce rezultă?
1. Că parlamentul poate lua decizii greșite. Justiția a fost foarte vocală în a-și apăra drepturile, ca o putere în stat față de altă putere, se poate ridica împotriva legislativului, dar eu cetățeanul de rînd, fără nicio putere, ce pot face? Tot acel șir de decizii aberante luate sub regimul Dragnea și întîmpinate în genere cu o asurzitoare tăcere de către lumea justiției au fost oprite cu greu de cetățeni cu manifestații în plină iarnă.
2. Dacă e vorba de o anume independență financiară, doamna magistrat nu ne spune că ea este deja obținută prin salarii mult peste medie, care fac posibilă pur și simplu o cotizare la un fond de pensii care să asigure un venit mai mult decît confortabil. Poate că astfel de pensii „de serviciu” sînt legale, ce-ar fi să ne întrebăm dacă ele sînt și morale. Dar chestiunea morală n-o să o auziți invocată niciodată de către politicienii sau magistrații noștri. Apropo de morală: acum legea va ajunge la Curtea Constituțională. Aflată într-un splendid conflict de interese. Se va recuza CC? Ar fi de tot rîsul.
3. Afirmația că banii asigură garanția independenței justiției cred că nu e de găsit în cursurile de la Drept. Noi, naivii, credeam că integritatea morală și profesionalismul magistratului, alături de soliditatea și coerența sistemului de legi, asigură această independență. Despre acestea nu se vorbește în scrisoarea vehementă a doamnei președinte. Nimic despre doctoratele plagiate, nimic despre decizia aiuritoare, jignitoare pentru toți cetățenii de bună credință ai țării, în cazul Gheorghe Ursu (și mai ales despre motivație), nimic despre decizia în cazul traficului de copii în Anglia, în cazul Corduneanu, nimic despre marile dosare îngropate (revoluția, mineriade) șamd. Foarte departe… Sigur, astfel de magistrați merită pensii de sute de milioane. Doamna numește eufemistic astfel de lucruri „excese”.
4. Ni se face în scrisoare un releveu la cît de mult au de muncit oamenii din justiție. Desigur. Cum să-i explic doamnei că un profesor are de făcut o treabă cel puțin la fel de stresantă, pe un salariu și mai ales o pensie la limita sărăciei? În ciuda „măririlor”. Țin să o informez pe doamna că pensia mea, după 42 de ani de profesorat, cu doctorat, este sub coșul minim de consum calculat de INS. De aceea iau scrisoarea publică a domniei sale ca pe o insultă personală. Este normal că-și apără branșa, nu este normal să o facă într-un mod segregaționist. De doctori nu vorbesc.
5. Singura metodă cinstită de calcul a pensiilor rămîne contributivitatea. Orice altă construcție, pe bază de privilegii, cade în subiectivitate. De ce să nu aibă pensii speciale cei care lucrează la Reactorul de la Măgurele, în mediu evident periculos prin radiații, de exemplu? Și așa putem împinge analiza tot mai departe.
Unde ajungem? Este de schimbat întregul sistem de protecție socială în România. Este de schimbat clasa politică. Dar nu cumva este de schimbat și poporul? În sensul educației și al culturii. S-au dat multe bătălii în jurul justiției în ultimii ani. O categorie vigilă a societății a apărat justiția, incapabilă să se apere singură de a fi încălecată de politic. Independența justiției nu înseamnă autarhia justiției, faptul că ea se poate închide în sine însăși, la adăpost de celelalte sectoare ale societății. Nu-mi aduc aminte ca doamna cu balanța și cîrpă pe ochi să le fi mulțumit vreodată oamenilor care au făcut pneumonie acum două ierni apărînd-o. În vreme ce mulți, prea mulți, slujitori ai numitei zeițe se dedau la grave complicități cu jocurile politice. Lucru care se întîmplă și azi. Onoarea justiției române nu stă în bani. Pentru că ea nu este Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase la Hanu Dracului.
Christian CRĂCIUN
