Editorial. NECUMINȚENIA LOCULUI

Ce este politic în această cam sordidă poveste a achiziționării sculpturii Cumințenia pămîntului  de Constantin Brâncuși? Totul. Dacă politicul înseamnă puterea și voința de a lua o decizie, atunci Guvernul a luat, firește, decizia corectă. Și mă bucur, fermitatea gestului politic fiind o rara avis, mai ales de cînd Iohannis a instituit tactica absenței. Dar pînă și solidul meu scepticism a fost luat prin surprindere de reacțiile publice exteriorizate: cum că banii ar trebui să meargă la pensii, autostrăzi și spitale. Degeaba spui că, dacă nu vom cumpăra statuia, cele 11 milioane tot nu se vor „vedea” în nicio autostradă. Degeaba calculezi că milioanele din subscripție publică înseamnă cam o jumătate de euro per cap de votant. Degeaba explici că „să dea statul tot” nu înseamnă altceva, pentru că banii ăia tot de la pensii, salarii, utilități sunt. Adică tot de la noi. 

Statuia cu nume simbolic e doar un obiect contondent de lovit în capul Guvernului Cioloș. Care prea e serios și nepus pe scandal. Cu un populism care este lipsit de orice decență, ajungem de fapt la o concepție de un primitivism înspăimîntător, conform căreia arta este un lux inutil și pentru noi, popor sărac și umilit, o prostie, cîtă vreme ne mor copiii prin spitale. Dar viziunea asta prinde la o populație pentru care educația este cea mai mare carență. Nu e o întîmplare că isprava asta se petrece tocmai acum, cînd se discută aprins și inutil o „reformă” a școlii care elimină și mai decis educația sufletului, umanismul.  Ne-am dat de ceasul morții să aducem în țară oasele lui Brâncuși, dar ne sclifosim rural și hypsteristic deopotrivă să dăm 50 de eurocenți pentru una din capodoperele artei universale din toate timpurile. N-am înțeles de unde ideea sărbătoririi publice tocmai a lui Brâncuși. De ce nu a lui Enescu? Sau a lui Cioran? Pe Enescu au refuzat să-l repatrieze post-mortem pentru că nu au vrut-o și pe Maruca. La Tescani,  cavoul cu două locuri așteaptă. Oare familiile Rosetti sau Cantacuzino nu făcuseră destule pentru patrie încît să binemerite această minimă cinstire postumă? Să fim lucizi, cîți dintre români au auzit de Brâncuși, cîți vizitează anual Târgu Jiu și, mai ales, cîți înțeleg ceva din opera marelui artist? Școala românească, axată pe zero educație culturală, are cu totul alte obiective, vrea să pregătească IT-iști tractoriști, zidari și coafeze (cinste lor!) nu oferă backgroundul cultural necesar unui om împlinit. Acum aproape 150 de ani, la Paris, femeia de serviciu în casa celor două Iulii Hasdeu era disperată la vestea îmbolnăvirii lui Victor Hugo și-i plîngea dispariția ca pe moartea propriului tată. Era o simplă menajeră… Astăzi, dacă ar fi româncă (dar cu educația franceză de atunci) ar da cu siguranță bani pentru Cumințenie. Din păcate, românii de azi nu sunt români. Adică nu au nicio conștiință a valorilor proprii, în afara unor sloganuri cretine, gen „mîndri că….” Și a unei viziuni „voievodale” asupra istoriei proprii bazată pe filmele lui Sergiu Nicolaescu și pe situri cu tot felul de elucubrații daciste. Pentru a fi mîndru, trebuie mai întîi să cunoști.  Să fii educat în ideea că un popor nu există în afara culturii. Cifrele seci care descriu cîți dintre români cumpără o carte, vizitează un muzeu, se duc la un concert simfonic sau la teatru (ocupăm ultimele locuri la acești indicatori) arată fără putință de contrazicere că mîndria asta e o stupiditate. Unul dintre vîrfurile intelectuale ale României de azi (tocmai de aceea acoperit de zoaiele imbecilității invidioase), Horia- Roman Patapievici făcea o observație elementară: cultura română va deveni o cultură importantă, de care să se țină seama, în momentul în care un viitor Brâncuși sau un viitor Enescu vor fi validați în interiorul ei, fără să mai fie nevoie în prealabil de validarea externă. Tot respectul dlui Vlad Alexandrescu pentru hotărîrea (nu „determinarea”, cum se spune azi) și abilitatea cu care a gestionat acest moment dificil. În 26 de ani România a pierdut atît de mult din patrimoniu, din cauza prostiei, indiferenței, din hoție, din sărăcie, din incultură, încît mi se pare o impietate și simplul fapt că s-a pus problema. Pentru o populație care n-are ce face decît să-și clameze  abundent și zilnic patriotismul la radio și la Tv. acest mărunt sacrificiu ar trebui să fie ceva de la sine înțeles. Mai mult, ar putea fi un început: cîte monumente, cîte acțiuni culturale nu s-ar putea realiza prin subscripție publică națională sau locală? Sunt utopic? Sigur că da, însă numai în măsura în care acceptăm ideea că arta reprezintă sufletul unui popor. Și că, needucat pentru artă, neamul acesta își pierde sufletul pentru cîțiva arginți amărîți. 

Christian CRĂCIUN