Știri

Editorial. CONTROVERSA CAPITALĂ

Dl. Alex Ștefănescu este o persoană agreabilă, plină de simțul umorului și un critic literar a cărui voce contează în stabilirea ierarhiilor. Recent însă l-am auzit pronunțîndu-se într-o chestiune în care, cu tot respectul, mă aflu într-un total dezacord cu domnia sa. Mai mult, îmi permit să spun că teoria pe care a vehiculat-o este în totală contradicție chiar cu opțiunile politico-morale pe care le-a exprimat în numeroase rînduri. 
Anume, vorbind despre personalitatea lui G. Călinescu și compromisurile sale cu regimul politic, dl. Ștefănescu susține că nu era de datoria academicianului să lupte cu comunismul, că asta o putea face și portarul de la Academie. Eu cred că este exact invers: anume, e complet irelevantă, din perspectiva istorică, opțiunea moral-politică a portarului, în schimb este esențială cea a profesorului și academicianului. Văd în această opțiune a scriitorului de azi, concepție de tip „nu contează, importantă este opera” (mult vehiculată prin anii 90) tocmai explicația anomiei, derutei morale, mahalagismului, mizeriei cotidiene, analfabetismului cultural la putere, racile ale zilelor noastre pe care dl. Ștefănescu le-a criticat de numeroase ori. Tocmai pentru că luăm ca exemplu pe un Călinescu și nu pe un Nicolae Mărgineanu sau Alexandru Mironescu. Sau – și mai adânc în anonimat – Alexandru Dragomir. 
Eu cred în „teoria celor două cerneluri”, notată de Monica Lovinescu: anume că un intelectual nu poate scrie cu o cerneală capodopera literară și cu alta laude conducătorului iubit. Cele două se amestecă inevitabil. Adevărul este că G. Călinescu nu ne-a mai oferit după 1947 nicio capodoperă, ci doar probe de histrionism genialoid destul de triste în perspectivă istorică. În schimb, ne-a răpit un Model care ar fi putut să fie. Îmi displace și mie poziția după război mulți viteji se-arată, știu că aceste două atitudini s-au mai confruntat de numeroase ori cu replica: tu ce ai fi făcut în locul lui? Fals logic: Călinescu este Călinescu și tocmai înălțimea sa intelectuală unică îmi dă mie, cetățeanul anonim, dreptul melancolic de a mă întrista în fața textelor sale ignobile. 
Această „vocație a compromisului” este una dintre explicațiile pentru care vocea intelectualului umanist nu se face deloc auzită în societatea românească de azi. Din această perspectivă mă indignează teoria vehiculată de dl. Alex. Ștefănescu. Ea nu face decît să adîncească prăpastia dintre intelectuali și populație, care trăiesc în sfere perfect separate și se plîng unii de alții; primii: oamenii nu ne citesc, sunt proști și incapabili să ne înțeleagă; secunzii: intelectualii habar nu au de problemele noastre, izolați în dezbaterile lor „filosofice” și certurile lor foarte personale. Lipsa modelelor morale (puncte în jurul cărora cristalizează o structură socială solidă) de care suferim acut (avitaminoză morală) vine din această teorie pe care o vehiculează dl. Ștefănescu: alții erau datori să lupte contra comunismului. Nu e cam imorală această aruncare a poverii pe umerii celorlalți? Ca membru al unui partid istoric care a dat nu puțini martiri, ilustrul critic de azi ar fi putut fi măcar mai nuanțat în afirmații. El cauționează astfel, fără să-și dea seama și plagiatul lui Ponta și faptul că dna. Andronescu își face norma didactică pe platouri de televiziune și dejecțiile din emisiuni tv. de „divertisment” sau de „pamflet” și pocirea galopantă și ireversibilă a limbii române și distrugerea memoriei istorice sau a monumentelor de tot felul.  
Societatea românească trăiește într-un post-comunism abrutizant de care nu ne putem desprinde tocmai pentru că refuzăm să asumăm răspunderile morale. Nu există, din cîte știu, niciun text limpede în care Călinescu să se fi delimitat de un regim a cărui natură criminală era totuși atunci mai vizibilă decît astăzi. Ne-a propus în schimb utopiile arhitecturale ale lui Ioanide. Care, presupun, trăind vreo trei decenii mai târziu, ar fi admirat Casa Poporului. Eu susțin teoria că aproape tot ce este rău în societatea românească de azi provine din această stagnare între post-comunism și pre-democrație, pămînt al nimănui în care rătăcim buimaci, lipsiți de repere.  
Christian CRĂCIUN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare