Editorial. BUN, ȘI ACUM CE FACEM?

Dacă este adevărată spaima colectivă pe care o induc televiziunile imbecilizatoare și trăim – cu suavă inconștiență – un moment de răscruce istorică, atunci cată să vedem cum îl întîmpinăm… Pe ce ne bazăm, vorba lui Moromete. 

Avem deci un prim ministru inculpat penal sub grave acuzații de corupție și care refuză să demisioneze, așteptînd probabil să-l salte DNA-ul de la birou. Repet aici că fraza pe care o recită la obsesie legiunile de jurnaliști și susținători pe la televiziuni, aceea cu „prezumția de nevinovăție”, nu este valabilă. Ea funcționează ca o normă de drept, în cazul unui proces. În plan real, mai ales la o persoană publică funcționează, dimpotrivă, ceea ce aș numi imperativul de imaculare. Cu alte cuvinte, la cea mai mică bănuială de incorectitudine, un om de stat trebuie să demisioneze din imperative morale. Avem deci un om complet decredibilizat intern și extern, vulnerabilitate la adresa siguranței naționale, de vreme ce, de exemplu, un ministru al Ungariei ne atrage atenția că o țară care are un prim ministru penal nu are dreptul să vorbească. Au trecut timpurile cînd o propoziție a Elenei Văcărescu sau Annei Brâncoveanu de Noailles schimbau politica europeană. Avem apoi un  președinte autist, preocupat de restaurări imobiliare și nu de remedierea rapidă (un termen care-i este străin, dar pe care situația care arde îl impune) a situației. Un viitor prim ministru ipotetic, mai mărginit și mai plagiator decît actualul. Doi președinți de camere parlamentare adevărate jigniri aduse minimei inteligențe și culturi, expresii fidele ale celebrului vers „niciodată golul n-a sunat mai tare”. Un parlament cu abonament de lux la spectacolele serale ale DNA, incapabil să dea o singură lege neinfectată politic. Un sistem de partide absolut nefuncțional și tarat de corupția care este lubrefiantul sistemului. De aceea urlă unii că DNA este o amenințare la adresa democrației, tocmai pentru că riscă să distrugă singurul sistem care funcționa exact în România: corupția. PSD este grav rănit, dar se va reface rapid, bazîndu-se pe infrastructura sa sociologic foarte bine pusă la punct. Abilitatea de carnasier în plină putere a lui Dragnea va schimba piesele, dar jocul va rămîne același. Opoziția… nu există, și asta este rodul trădărilor succesive ale liberalilor. Ceea ce s-a întîmplat cu primăria Bucureștiului este edificator. Un partid adevărat s-ar fi luptat aprig să cîștige acest post cheie, ei l-au cedat fericiți, aproape mulțumind: bine că l-ați luat de pe capul nostru. Am impresia că singura politică liberală este „om trăi și-om vedea”; nu par să aibă, cum s-ar cuveni, nici planuri politice, nici scheme de oameni pentru funcții. Dacă, printr-un miracol, mîine ar reuși moțiunea de cenzură și ar trebui să dea un guvern, ar fi într-o situație absolut jenantă de a încropi ceva pe un colț de masă, în urma unor „negocieri” de culise penibile. Liberalii nu sunt decît o copie palidă a PSD-ului, precum Adibașii chinezești față de originalii Adidas. Restul partidelor mici din opoziție nu au nicio vizibilitate publică, există doar prin cîte o personalitate, cum este Monica Macovei, dar nu pot emite pretenții să ocupe prim planul. UNPR-ul este o glumă proastă, în frunte cu președintele său, un partid de deșeuri ale altor partide, însă structurat militărește, foarte eficient și pe care contextul l-a făcut mult mai puternic decît ar merita. Presa scrisă serioasă, capabilă de analize și informații complete, netabloidizată, lipsește cu desăvîrșire, televiziunile furnizează din belșug mălai stricat pentru creiere, îmbolnăvind populația de scorbutul idioțeniei cu sclipici și al indiferenței. 

Și astfel ajungem al baza piramidei: populația. Un celebru profesor de științe politice, cu funcții înalte în Administrația americană, demonstra într-o carte ignorată la noi că esența democrației nu este votul, ci dialogul social. Apropo: urmăriți cu cîtă infatuare zic politicienii noștri: „eu am fost învestit (bine, ei zic investit, asta e altă mîncare de pește) de atîtea sute de mii sau milioane de voturi, cum să-mi dau demisia?” Spune profesorul american că votul e secundar în democrație, el trebuind să fie urmarea unei dezbateri publice, al unui dialog real între actorii sociali. Aici mi se pare punctul dureros al șubredei democrații din Autohtonia. O populație incultă, neinformată, analfabetă civic și nu numai civic este incapabilă să decidă în cunoștință de cauză. De aceea singura continuitate în politica noastră de 25 de ani încoace a fost efortul consecvent al tuturor guvernelor de a menține populația într-o stare de minorat informațional și al puterii de discernămînt. 

Am avut acum un caz-școală al acestui fenomen. Decesul și înmormîntarea unuia dintre cele mai sinistru dăunătoare personaje ale vieții noastre publice din ultimii 40 de ani au devenit, prin această malaxare maladivă a valorilor, prilej de jelanie națională și înălțare a spurcatului la rang de mare scriitor și mare patriot. În aceste condiții, democrația este literalmente imposibilă în România, ba mai mult, avem toate garanțiile că vor parveni la putere, prin voință „democrat-populară”, același soi de personaje toxice.  Nu există dezbatere publică nici măcar în segmentele așa zicînd educate ale societății, precum sănătatea ori învățămîntul, dovadă măsurile aberante care se iau de ani și ani fără ca afectații să reacționeze, pînă cînd sistemele s-au gripat interior și anormalitatea a ajuns să fie acceptată ca fiind firescul lucrurilor. 

Sau: ați rîs de doamna aceea de Primăria capitaliei, evident caz de tratament psihiatric, care a făcut vogă pe internet? Dar realizați că ea este „soră” bună cu doamna care l-a miruit pe Dan Șova ca să-l scape de procuratură, cu învățătoarea agramată, grevistă a foamei și ajunsă parlamentar, cu secretara de demnitar distinsă cu vreo două decorații pentru cine știe ce fapte de vitejie, cu directoarea de Casă de Cultură (sic!) care a chemat țiganii să ia un pian centenar cam dezacordat și să-l arunce, cu funcționara care a alungat un celebru cor olandez ce voia să dea un concert în piață pe motiv că nu au aprobare, cu cea care a ordonat șamponarea Mesei Tăcerii? 

Am dat doar exemple feminine ca să le comparăm cu cele date la începutul articolului. Cu astfel de oameni ne pregătim de prăpăd. Într-un poem extrem de actual, intitulat Așteptîndu-i pe barbari, marele poet grec Constantin Kavafis încheie astfel: „Şi acum ce ne vom face fără barbari?/ Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie”. Da, pentru că barbarii nu sunt cei ce vor veni. Ci aceia care suntem deja aici.

Christian CRĂCIUN