A mai plecat dintre noi un vechi şi binecunoscut câmpinean, doctorul Dan Bohâlţea. Încet, încet se stinge o generaţie a celor care s-au născut în anii de sfârşit al celui de-al doilea război mondial şi treptat, vechea Câmpină se mută în cimitirul de pe strada Bobâlna. O întreagă istorie a oraşului se poate reconstitui citind inscripţiile de pe crucile aflate pe mormintele unor familii bine cunoscute pe vremuri în oraşul nostru.
M-a legat o veche prietenie de Dan Bohâlţea; am copilărit împreună în minunatul sat care era atunci Proviţa de Sus. Drumurile noastre prin viaţă ne-au apropiat uneori şi de câte ori ne întâlneam era o plăcere să răscolim amintiri. În ultimii ani ai vieţii sale a trecut prin momente grele provocate de o boală necruţătoare, dar nu-şi pierduse optimismul şi pofta de viaţă ce l-a caracterizat întotdeauna. Primeam de la el mesaje că i-ar face plăcere să ne mai vedem. Prins cu treburi cotidiene, am tot dat rând vizitei proiectate până când timpul nu a mai avut răbdare şi l-a luat dintre noi. Îmi fac o datorie faţă de memoria lui, încercând prin această evocare să-l fac mai bine cunoscut câmpinenilor.
Copilăria și-o petrecea vara la bunica sa, văduvă de război. Țața Floarea era vecină cu bunicul meu și în lunga lor viață s-au înțeles foarte bine ajutându-se de câte ori era nevoie. Țața Floarea avea o casă frumoasă cu prispă înaltă aflată în marginea grădinii ocupată în mare parte de o întinsă pădure de plopi. Cred că cele mai fericite clipe din viața sa, Dan le-a trăit la bunica. Țața Floarea crescuse singură mai mulți copii care au ajuns meseriași vestiți.
Cel mai mare, Costică Bohâlțea, un tip impunător de aproape doi metri înălțime, a fost dat de mama sa să fie crescut de armată, copil de trupă cum se spunea atunci. Educația militară i-a folosit, a fost în garda Regelui Mihai, cu care mergea împreună la vânătoare. Costică a fost un mare constructor, un antreprenor, a condus șantiere importante. Toți frații și verii săi erau renumiți constructori de case, știind multe meserii. Atunci când luau o lucrare, ridicau o casă de la temelie până la acoperiș singuri. Se formase o adevarată dinastie de zidari și meșteri Bohâlțea: Costică, Ilie, Avram, Manole , Tică, mai puțin cel mai mic frate, Vasile, tatăl lui Dan. Acesta a lucrat la schela Câmpina, având funcții importante, un timp fiind chiar administratorul cantinei schelei aflate lângă ștrandul 2, pe vremea când se serveau petroliștilor mese mai bune decât cele din restaurantele orașului. Gospodar însă, ca și frații săi mai mari, Vasile a ridicat o casă mare pe strada Podului, la marginea versantului care coboară dinspre Bulevard spre Prahova. A tăiat pădurea de plopi și cu lemnele aduse de acolo a înălțat casa cu două nivele unde a locuit până în urmă cu câțiva ani, când s-a stins din viață în brațele fiului său.
Dan a urmat liceul „Nicolae Grigorescu”, într-o clasă cu elevi foarte buni, între care se remarca drept un fruntaș la învățătură. Devenise un adolescent frumos, înalt, brunet, cu părul creț, cu înclinații sportive. A intrat fără probleme la facultate într-o perioadă când examenul de admitere la medicină era foarte dur. La absolvire a fost repartizat în comuna Șotrile, comună cu sate risipite pe mai multe dealuri: Vistieru, Lunca Mare, Seciuri, Plaiul Cornului, Plaiul Câmpinii. Atunci ne-am întâlnit din nou, eu fiind director la școala din Plaiul Câmpinii. Ani de zile a petrecut în această localitate, alergând de dimineața până seara. Avea și o numeroasă categorie de pacienţi țigani rudari, la care poposea foarte des, pentru a le ajuta pe tinerele mame să-și crească copiii cât de cât în condiții omenești. Acestea i-au rămas fidele și când a ajuns medic de familie în Câmpina. În sala lui de așteptare găseai mereu tinere mame din rudărie, cu copii în brațe.
Dan Bohâlţea a fost un medic de excepție, având precizia diagnosticului și rigoarea tratamentului, mai mult naturist, fără abuz de medicamente. A devenit pentru o perioadă și medicul echipei de fotbal a orașului, Poiana Câmpina, aflată atunci într-o formă foarte bună. Au fost și momente dificile în viața lui, pe care le-a depăşit mereu prin tărie de caracter şi cu sprijinul moral al celor apropiaţi. S-a bucurat de familia sa, de soție și fiică, pe care le prețuia mult.
Când toate lucrurile păreau să fi intrat pe un făgaş bun și era fericit, un atac fulgerător l-a lăsat total paralizat, dar nici chiar în aceste condiţii nu-și pierduse optimisul și pofta de viață. Se bucura de succesul fiicei sale, care terminase facultatea de sociologie și de nepoata pe care o avea de la ea. Când era vremea bună, stătea pe terasă, în scaunul său de invalid, schimba o vorbă cu vecinii și spunea cu condescendenţă: „Când îi văd pe oameni cum aleargă să ajungă la muncă, mă bucur că am scăpat de grijile acestea”.
În fiecare an îl vizitau foşti colegi de liceu pe care soția îi ospăta regește cu toate bunătățile şi era bucuros de câte ori putea să primească acești oaspeți de care îl legau multe amintiri.
Dan Bohâlţea s-a stins luptând cu boala până în ultimul moment, fără să se plângă vreodată.
Rămas bun, prieten drag!
Alin CIUPALĂ
